De obicei, cind e vorba de oameni si de slabiciunile lor, legile sint de vina: sint fie proaste, fie putine, fie prea multe, fie prea blinde, fie prea aspre... ele, nu noi!
De fapt, legile sint dupa chipul nostru. Ele sint bolnave. Adica ele sint ineficiente, nu functioneaza asa cum ar trebui. Bolile lor sint multe, cu simptome diferite. Unele sint greu de depistat, avind simptome tirzii, iar altele sint greu de identificat, avind simptome comune mai multor boli. Daca incercam sa le diagnosticam, avem sansa de a le face mai bune. Iata un clasor, incomplet, desigur, al maladiilor lor.
Mai intii avem legile albe sau transparente, legile care nu se vad, nu se aud; acestea sint legile care se stiu, dar nu se aplica, se cunosc, dar nu se vad, ca doua persoane certate, care se ignora reciproc. Aruncam pe jos hirtii sau mucuri de tigara, scuipam pe strada, trecem pe rosu sau injuram in tramvai cu o inocenta imposibil de sanctionat; acestea sint legile culpelor inocente, de nesanctionat prin firescul cu care sint incalcate.
Apoi avem supra-legile, legile obeze, supraponderale; sint legile care suprareglementeaza un domeniu de activitate; ele sufoca, pur si simplu, ele mai degraba blocheaza decit usureaza actiunile agentilor. O specie interesanta e aceea a legilor inoportune; e vorba de legile care, din diverse motive, sint inadecvate momentului caruia i se adreseaza; sint legi peste limita, legi care opereaza cu-asupra-de-masura; ele impun standarde pe care nu le putem atinge, cel putin intr-un termen prescriptibil, din cauze obiective: financiare, nivel de dezvoltare, grad de civilizatie. De pilda, legile normelor euro in agricultura, aplicate in gospodariile post-colectiviste cvasi-primitive; sau norme ce impun anumite niveluri de poluare unei industrii dezmembrate si derutate a perioadei post-economie centralizata. Ele sint legi klingoniene, legil
