Abia s-a terminat Campionatul European de fotbal ca acum a venit randul Olimpiadei. Ca un autentic suveran postmodern, sportul nu isi pierde vremea cu amanunte. Marsul sau continua, orice ar fi. Iar cand sportul vorbeste, muzele ar trebui sa taca!
Chiar daca locul de desfasurare a Jocurilor Olimpice din acest an spune mai mult despre lipsa de prejudecati a sportului decat orice altceva: Beijing. Dar, daca la vremea lor au fost si Berlinul lui Hitler, in 1936, si Ciudad de Mexico, unde Olimpiada se deschidea la doar zece zile dupa masacrul din piata Tlatelolco, de pe 2 octombrie 1968, cand au fost omorati intre 200 si 300 de studenti care cereau democratizarea tarii, si Münchenul din 1972, cand noua atleti israelieni erau asasinati de un comando palestinian, si Moscova din 1980, chiar atunci cand sovieticii ocupau Afganistanul, si Los Angeles din 1984, cand statele comuniste boicotau in contrapartida evenimentul, de ce nu ar fi loc si pentru Beijing? Poate din cauza democratiei? A incalcarii drepturilor omului? Sa fim seriosi! Ce legatura are sportul cu toate acestea? El celebreaza doar performanta si ordinea.
Si, daca dintre cele douazeci si opt de olimpiade trei au fost anulate din cauza razboaielor, iar opt au fost boicotate, de vina au fost timpurile, nu sportul.
Sportul nu putea sa se sustraga timpurilor. In fond, cu ce erau vinovati spectatorii, caci lor le era dedicat “spectacolul”?! Iar spectacolul trebuie sa mearga inainte.
Vechii greci au fost primii care au transformat sportul dintr-un joc intr-un ritual. Pe atunci, ca si teatrul, sportul insotea si dadea culoare ceremoniilor religioase. Mai apoi, sportul s-a eliberat incet de contextul religios, dar nu a scapat niciodata de superstitii, ceea ce este iarasi un avantaj. Caci astfel publicul va fi captiv si captivat totodata. Va fi cu sufletul la gura. Tot in El
