Îmi plac mult cimitirele. Mă rog, nu chiar toate. Umorul şi interesul meu antropologic, de exemplu, nu bat pînă la cel din Săpînţa.

Îmi place să mă uit la oamenii care-şi îngrijesc mormintele, o fac cu un fel de simţ al datoriei şi cu multă naturaleţe, e ceva implacabil în gesturile lor şi care impune respect. Par „de-ai casei“, de parc-ar face curat în bătătură. Cu totul altfel arată „turiştii“, cei care vizitează, singuri sau în grup, cu ghid, mormintele oamenilor celebri şi pozează monumentele. Sînt indiferenţi, le ajunge un nume pe o piatră. Lumea merge la Viena, la „mormîntul lui Mozart“, deşi ştie că e doar o convenţie, nu acolo au fost depuse rămăşiţele lui. Oare dacă Proust n-ar fi fost înmormîntat sub lespedea aceea de marmură neagră, în Père Lachaise, altceva aş fi simţit în faţa ei? Nici nu-i uşor de găsit, nu vine mai nimeni la el. I-o fi invidiind pe Jim Morrison şi pe Chopin, cu mormintele lor mereu încărcate de flori?

Şi cum să nu-mi placă cimitirele, cînd am copilărit printre ele, ca să zic aşa. Între doi şi opt ani, am locuit într-un bloc pe strada Şura Mare – singurul bloc de pe acea stradă, de altfel, unul cu vreo şase scări, există şi azi, dar n-am mai trecut pe-acolo de multă vreme. Pe-atunci, în anii şaizeci, în faţa lui era capătul troleibuzului 87 şi al tramvaielor 3 şi 20. Străduţa aceea (nu ştiu de ce o ţin minte ca „Liniştei“, nume care i s-ar fi potrivit mai bine) avea, de cealaltă parte a ei, case mici, cu curte. Eram prieten cu un băiat mai mare care stătea într-una dintre ele, avea caise şi gutui zemoase, cum nu mai găsesc azi. Dincolo de rîndul ăsta de case, era un cinematograf, „Progresul“ – nu mai e nici el, l-au demolat. Acolo am văzut, cu părinţii, într-o duminică, Mondo cane. Strada leagă Şoseaua Giurgiului de Şoseaua Olteniţei. Are, deci, într-un capăt Cimitirul Bellu Catolic, în celălalt Cimitirele Evreiesc