Pe vremuri perfectionistii erau rari si, de obicei, pusi pe un piedestal de catre restul lumii. Astazi ii gasesti la tot pasul si, in special, la birou. Pentru ca a fi perfectionist este noua tendinta, o conditie sine qua non, fara de care nici nu merita
Cuvantul "perfectiune" deriva din latinescul "perfectio" iar "perfect" de la "perfectus". Iar acestea vin, la randul lor, de la "perficio" care inseamna "a termina", "a duce la bun sfarsit".
Multe dintre limbile moderne au preluat cuvantul din latina. Dar, oricum am numi conceptul, "parfait", "perfection" sau "perfezione", acesta si-a depasit de mult semnificatia.
Daca ar fi sa urmarim traseul perfectiunii, aceasta vine chiar dinaintea latinilor, de la greci. Pentru cei din urma, "perfect" insemna mai degraba "complet". Cea mai veche definitie vine de la Aristotel, care, in Cartea Delta din Metafizica, a vorbit despre "perfectiune" in trei linii mari: care este complet, care este cel mai bun din tagma sa si care si-a atins scopul. A urmat apoi definitia lui Empedocles, care se refera mai degraba la o opera de arta - "perfectio propter imperfectionem" (perfectiunea inseamna imperfectiune). Cea din urma definitie nu mai este de actualitate in zilele noastre. Sau, cel putin, nu mai este atat de usor recunoscuta, si asta pentru ca astazi imperfectiunea este privita ca un defect de personalitate. Mai ales de catre angajatori.
"Spune ca esti un workaholic, un perfectionist si ca petreci mult timp la birou". Asa suna cel mai frecvent sfat dat de revistele de specialitate viitorilor angajati care, odata ajunsi la interviu cu angajatorii, sunt intrebati care sunt defectele lor. Undeva, de-a lungul timpului, "perfectionistul" a capatat o noua definitie, iar astazi se confunda cu workoholic-ul. La serviciu, cel putin. Workoholic-ul traieste in regim "automat", incercand sa mentina stachet