Legea educaţiei naţionale are peste 100 de pagini şi încearcă să legifereze foarte multe, inclusiv chestiuni ce ar putea fi lăsate la decizia instituţiilor sau comunităţilor locale.
De exemplu: elevii şi studenţii vor plăti cu 75% reducere biletele de intrare la manifestările culturale organizate de instituţiile publice. Dacă un teatru va dori, la un moment dat, să-i primească pe elevi gratis la anumite spectacole, nu va putea, căci legea a decis altfel. De ce asemenea detalii financiare trebuie puse în lege? Şi mai sunt şi alte exemple posibile...
M-am gândit încă o dată la obsesia guvernanţilor şi politicienilor noştri de „a legifera totul" (vorba lui Ceauşescu: „Să facem totul!"...), de a face legi complicate şi greu de aplicat... Dar o anchetă din „Adevărul" („Legea educaţiei împarte şcoala în cinci tabere", 12 aprilie) pune cap la cap solicitările rectorilor, studenţilor, elevilor, profesorilor şi părinţilor: de la felul cum se plătesc bursele de doctorat ori taxele pentru cămin şi cantină până la problema violenţei în şcoli, de la disciplinele pentru Bacalaureat până la felul în care trebuie făcut „portofoliul elevului". Sunt sute de solicitări şi amendamente, iar parlamentarii vor veni cu ale lor...
Trag concluzia că obsesia de a legifera, negru pe alb, totul nu e doar a politicienilor, ci a societăţii în general. Ce să fie la mijloc? O neîncredere generalizată în capacitatea noastră de a ne administra problemele încât simţim nevoia ca orice fleac să fie prevăzut prin lege? O dorinţă de a ne „acoperi" cu prevederi legale, astfel încât să scăpăm de responsabilitate şi iniţiativă? Sau o experienţă de oameni care s-au „fript" de prea multe ori cu felul în care se fac şi se aplică legile?
Oricare ar fi explicaţia, nu cred că o Românie modernă se poate clădi prin legi complicate şi prea amănunţite, ci prin stimularea responsabilită