Concentraţi în exclusivitate pe bătălia cu Puterea de la Chişinău, jurnalele şi televiziunile, dar şi partidele din Opoziţie au împins în plan secund ceea ce ar fi trebuit să fie preocuparea lor fundamentală: comportamentul Puterii de la Bucureşti faţă de evenimentele de la Chişinău.
După violenţele de la 5 aprilie 2009, au apărut declaraţii ale Opoziţiei de la Chişinău, susţinute plenar de jurnaliştii şi de politicienii de la Bucureşti, potrivit cărora totul ar fi fost o diversiune a autorităţilor comuniste: de la incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei până la înfigerea steagului României pe Parlament. Deşi aceste afirmaţii nu sunt susţinute şi de surse independente (pentru a le considera perfect întemeiate pe realităţi), înclin să cred că aşa a fost. Partidul de guvernământ (evit să spun Partidul Comuniştilor, deoarece ar însemna să introduc în analiză un fals, pentru că Partidul lui Voronin n-are nici o legătură cu comunismul) a folosit la 5 aprilie 2009 şmecheria partidului lui Ion Iliescu la 18 februarie 1990.
În ziua de 18 februarie 1990, are loc în Piaţa Victoriei o demonstraţie anti-FSN şi antiguvernamentală. Se strigă lozinci semnificative precum Jos Securitatea! Jos Comunismul! Ultima soluţie, înc-o revoluţie! La un moment dat, un grup violent de demonstranţi pătrunde în sediul Guvernului, spărgând barajul forţelor de ordine, şi-l devastează pur şi simplu, agresându-l pe vicepremierul Gelu Voican Voiculescu. TVR transmite imagini ale vandalilor, repede scoşi afară de paraşutişti. A doua zi, 19 februarie 1990, descind în Bucureşti minerii. Aşa cum scriam la vremea respectivă în Expres (2 martie 1990), sub titlul "O masă de manevră: minerii", proletariatul din Valea Jiului a folosit pretextul devastării pentru a veni la Bucureşti să pledeze în favoarea FSN. Chiar din zilele respective, puţinele publicaţii de Opoziţie (România li