Dana Boroş are 34 de ani, lucrează într-un domeniu care are legătură cu agricultura şi în timpul liber colorează oraşul şi oamenii. Cu lîneturile şi firele pe care le împleteşte în haine. Nu e vedetă, are prieteni ca fiecare dintre noi şi face parte dintr-un grup de artizani urbani. Şi-a făcut un magazin online în care îşi vinde împletiturile şuchii. Citeşte carte, priveşte film, ascultă muzică. Ea (şi cei ca ea) populează o felie de oraş. Colorată.

Cum ai început?

Prima dată, cred că acum 9-10 ani, am tricotat o căciulă. Apoi, la intervale mari, cînd aveam draci, luam andrelele şi începeam o chestie. După care, de anul trecut, am început să tricotez constant şi mai cu creier.

Căciula a ieşit purtabilă?

Da. Culmea, chiar a avut succes, destinatarul ei n-a mai dat-o jos ani de zile după.

De ce o faci?

Pentru că mă linişteşte. Uit de jobul real. Seara, cînd încep să croşetez şi iau andrelele în mînă şi îmi vin idei, uit de zilele aiurea.

Poţi trăi din împletit la lînuri?

Nu, clar. Plus că nu ştiu niciodată să pun un preţ.

Cine poartă lucrurile pe care le faci?

Sînt oameni coloraţi. Trebuie să aibă olecuţă de curaj, să aibă un buzunar anapoda sau un nasture care să nu aibă loc acolo, culori care în aparenţă nu se potrivesc. Sînt oameni care încă îşi iau programul de la Cinematecă şi îl poartă într-o geantă tricotată de mine în dungi turbate, sînt oameni care merg într-un club şi stau pînă dimineaţa şi apoi la muncă, sînt oameni care ştiu să se certe la o bere pentru că Hunger e mai bun decît In the Name of the Father şi care, probabil, ştiu colecţia de muzică şi de cărţi de la Cărtureşti pe dinafară.

Unii v-ar caracteriza drept snobi.

Snobi, nu prea. Poate olecuţă duşi. Da’ nu-mi bat capul. Cîtă vreme lumea e obişnuită într-un fel, să poarte costum la muncă pentru că aşa zice şeful, nu pentru că