Ştirile referitoare la cazuri flagrante de plagiat au devenit aproape o banalitate. De fapt, sunt doar vârful icebergului. Educaţia, în general, este infectată cu acest virus al imposturii care va afecta întreaga societate pentru multe generaţii.
Nici nu e de mirare, având în vedere că furtul intelectual s-a insinuat, bine mersi, până în fruntea guvernului, trecând inclusiv prin ministerul educaţiei, la un moment dat. Din păcate, şi o spun cu responsabilitate, există în sistemul educaţional românesc zone gri, adevărate fabrici de diplome, întreţinute şi susţinute la nivel înalt. Iar urmările sunt catastrofale.
Şi când spun asta, mă refer în primul rând la impactul în rândul opiniei publice, în general, şi al generaţiilor tinere, în special. Nevoia de a te instrui, dorinţa de a obţine un titlu ştiinţific nu sunt privite ca o nevoie intelectuală firească, ci ca un mijloc de a obţine un soi de avantaj material, într-un fel sau altul, fie că e vorba de o funcţie, fie de orice altceva. În anul în care m-am înscris la doctorat guvernul anulase procentul de15% care se adăuga la salariul celor ce obţinuseră această diplomă. Aproape fără excepţie auzeam întrebarea: păi şi la ce îţi foloseşte?
De fapt, e o întrebare fundamentală, la care răspunsul corect devine o raritate. Banalizarea şi decribilizarea unei diplome sau a unui titlu ştiinţific loveşte în mod direct şi în cei, nu puţini, care le obţin onest, care muncesc serios, ani de zile, rezultatele fiind absolut remarcabile.
Probabil singura şansă a României este educaţia. Împotriva ei are loc un adevărat asalt. Începând cu profesorii din şcolile generale şi din licee, umiliţi şi neglijaţi cu o cerbicie demnă de o cauză mai bună, plătiţi cu salarii de mizerie în timp ce clientela politică (şi nu-i puţină!) lucrează bine-mersi la stat pe sume ameţitoare, iar parlamentarii se plâng de lipsa unui hotel
