Există o nehotărîre a frumuseţii, pe care frazele o împart cu persoanele. E, tot aşa, o încăpăţînare de-a nu-ţi crede decît propriilor ochi, neaşteptînd explicaţii. Despre amîndouă dă mărturie Remember, scurta proză poematică a lui Mateiu Caragiale, publicată în 1924, la Cultura Naţională.

Nu sînt multe de spus despre această filă dintr-un carnet de boală. O amintire vagă, pentru a cărei lămurire ce, de bună seamă, ar strica-o, nu se întreprinde nimic. Întîlnirea, hilară în drama ei, dintre superficialitatea sprinţară a balului şi atrocele fapt divers, moartea mirosind deopotrivă a răzbunare de mahala şi-a farsă întunecată a unui destin de castă, ale cărui secrete ucid.

Destule referiri la o frumuseţe neverosimilă (a Berlinului, în primul rînd), turnate în frumuseţea încărcată, parfum de flori funerare, a stilului, presară preludiul acestei vechi închipuiri, ori, poate, întîmplări. Ştiuta convenţie, a muzeului care copiază aleile oraşului cu osteneala cu care boala ţine pasul cu viaţa, prilejuieşte întîlnirea. E, dandy-ul rătăcit printre cadre ale maeştrilor flamanzi, calcul retuşat, iertat de păcate, al unui portret? Şi-a vîndut el viaţa şi greşelile pe-această tinereţe de alabastru? Cine poate şti.

Rudă, pesemne, îndepărtată cu acel Eduard căruia i s-au atribuit scrierile lui Shakespeare, purtînd "numele de neam al svăpăiaţilor conţi de Oxford", Aubrey de Vere îşi poartă albastrul sîngelui la vedere, păstrînd, din alcătuirea lui zilnic refăcută, cînd pe-o mînă, cînd pe alta, şapte safire de Ceylan. Şi, nobilă morbideţe, o mireasmă grea de garoafă. Construit după desen, nu ratează nimic din prescripţiile codului leonin: nici dezinteresarea de viaţa altora, nici curtarea spiritelor, nici nefireasca discreţie în care acoperă un trecut abia de vreo 20 de ani, părînd, însă, a se întinde pe mai multe existenţe. O enigmă car