"Dumneata nu esti dumneata!", mi-a spus vadit dezamagit un domn, a carui poveste am aflat-o imediat.
Vreme de treizeci de ani i s-a laudat nevesti-sii: "Uite, asta care scrie la ziare mi-a fost coleg, ba chiar prieten", iar cand in sfarsit ne-am gasit fata-n fata, si-a dat seama ca eu nu eram eu. "Ar fi trebuit sa fii ceva mai inalt. Te stiu mult mai inalt. Ceva e-n neregula." L-am asigurat ca eu am fost dintotdeauna eu, insa insul o tinea pe a lui, ca eu trebuia sa fiu altul. La chip eram eu, nu si la picioare. Eram eu la ochi, la nas si atat. Aveam alta gura si alt par decat acelea pe care le tinea el minte. Normal ar fi fost sa accepte ca ma confundase. Sotia sa lua situatia ca atare si nu era deloc afectata de nepotrivire. "Lasa, Petrica - l-a temperat ea - , ca doar nu-i prima oara cand te inseli." Aveam de-a face cu un caz aparte de incapatanare: din cauza celor treizeci de ani, omul nu admitea ca se inselase. Daca ar fi fost numai cinci, treaca-mearga. Ar fi conchis ca a cazut in eroare. Si zece erau acceptabili. Dupa treizeci insa, eroarea incepea sa insemne altceva. Ca, bunaoara, mai existau si alte situatii, in care una crezuse si alta fusese treaba. Mai rea ca o eroare de cateva decenii n-ar fi fost decat una de o viata. Cati suntem in stare sa conchidem ca, pentru tot ce am gandit si am trait aiurea jumatate din viata, vina e la noi, nu la altii?
Cetateanul, care s-a enervat ca eu nu eram eu, a devenit vindicativ. Ma privea dusmanos si lumea din jurul nostru s-a rarit brusc, presimtind scandalul. "Te rog, Petrica - il ingana sotia, care probabil ca-i stia naravul - , nu te ambala. Nu te da in spectacol." Femeia stia ea ce stia, pentru ca barbatul m-a aratat cu degetul si a ridicat glasul: "Un impostor, oameni buni! Am fost mandru de el, le-am povestit copiilor cum eram noi colegi si cum am mancat odata amandoi fasolea cu carnati adusa de acasa
