■ Oraşul agonizează nebăgat în seamă de edili. Abia dacă mai respiră. E plin de bube, şi de la o vreme a amuţit. Tace neputincios şi se gândeşte la vremurile înfloritoare de odinioară. Din care s-a păstrat, pe un zid scorojit, o firmă în răspăr cu prezentul. “Munca colectivă” scrie pe geamul înrămat demult. Mă trezesc brusc la realitate şi devin nostalgic. Da, pe atunci, până la barbaria postcomunistă, chiar şi munca era colectivă. Oamenii nu se înstrăinau ca acum, ca să descopere ferocitatea individualismului. Se trăia în solidaritate, nu în enclave solitare, în adevărate buncăre. Am pierdut bucuria de grup, fără să ne dăm seama că izolarea individului în spaimele de orice fel defineşte capitalismul. Mi-e dor, credeţi-mă !, de munca şi lenea colective, de suferinţa şi fericirea colective, de nevoile şi împlinirile colective... M-am săturat de preazilnica dictatură a facturilor şi de goana noastră după deşertăciuni. Sunt sleit de atâta individualism şi zbucium degeaba, mă visez prestator la…. “Munca colectivă” !
■ Îl sun pe bătrânul Simion Gârlea din Vităneştii Teleormanului să-i urez de sănătate. “Când mai treceţi pe la mine ?” mă întreabă dintr-odată. “Cât de curând”, îi răspund pe nerăsuflate. “Da' să nu întârziaţi”, mă roagă sfios bărbatul care şi-a îngropat în tranşeele celui de-Al Doilea Război Mondial o parte din tinereţe. Cuvintele sale îmi răsună în minte, nu-mi dau pace deloc. Păi, la întâlnirea cu un om sărit de nouăzeci şi patru de ani nu ai voie să întârzii. Nici măcar o secundă. De-am înţelege cu toţii tirania timpului !...
■ “Sunt pasăre zburătoare. Azi aici, mâine dincolo: sub soare, prin apă, în vânt. Iubesc, cânt şi mă îmbăt - şi nu ştiu dacă-s mai beat de dragoste, de cântec sau de soare. Şi cu toate astea, iată-mă, îmi tai aripile şi vin şi mă închid singur în colivie”, scrie cu graţia neasemuit