Nu-s rare momentele cînd sînt locuită de o imbecilitate drăgălaşă. Mă uit în uitare de sine la filme cu bătrîni şi animale. Sînt o misionară inimoasă în situaţii cît se poate de derizorii. Îmi bate în piept o inimă cavalerească de leu şi, animată de un soi de extaz baroc, fac fapte de glorie trecînd o bătrînă strada.

Aşa şi zilele trecute în metrou. Cînd am urcat, era destul de liber, aşa că m-am aşezat pe un scaun cu o carte în poală. În situaţiile astea, las’ că nu văd nimic în jur, dar mă mai şi trezesc la cîteva staţii depărtare de locul unde trebuie să cobor. Aveam la mine, în ziua aceea, o carte a unei specialiste americane în ştiinţe cognitive – Alexandra Horowitz, îi zice. Cartea asta a ei e o poveste a îndemînării de a observa neobservatul, comunul, banalul. Scrie despre locurile pe care le locuim, despre străzile pe care mergem, casele pe lîngă care trecem, despre textura imediată a lumii din jur. Însoţită de specialişti în diverse domenii – geologi, specialişti în fonturi de reclamă, entomologi –, învaţă să vadă cu adevărat ce se întîmplă în proximitatea domestică a unei vieţi citadine banale. În fine, cartea e minunată – dar nu despre asta voiam să vă povestesc.

DE ACELASI AUTOR Pacheţele de primăvară Furăciuni şi furtişaguri Optimizare, eficientizare şi alte lucruri de complicat viaţa Prin ochii celorlalţi Cu această carte în braţe şi cu îndemnul de a deschide bine ochii la ce se întîmplă în jur, ieşisem din starea de catatonie pe care mi-o dă de regulă lectura în metrou. Începusem să observ scînteierile de cuarţ ale podelelor din vagon, pantalonii la dungă ai băiatului aşezat în faţa mea, mîneca pardesiului bine periat al fetei serioase de lîngă mine, care citea o revistă cu fotografii ale unor călugări cu bărbi cenuşii pînă la brîu. Tot atunci văd, chiar în faţa mea, o pereche de pantofi bătrîni, dar lustruiţi bec, peste care se aşeza