Ne utilizăm ţara ca pe o unealtă a reuşitei proprii (economice şi politice), o jefuim, o lăsăm neplivită, o punem în situaţii stingheritoare. România e plină de patrioţi. La adunări festive, la televiziune, la chefuri, în discursurile bisericeşti şi în cele politice, în lecţiile gimnaziale de istorie, în decorul şi meniurile unor cârciumi şi în programele culturale şi turistice ale instituţiilor statului, patria „cu zbuciumata ei istorie“, cu trecutul ei plin de necazuri şi glorie, cu „realizările“ ei, mereu persecutată de străini, neiubită, prădată, vitează, melancolică până la jale, doinitoare, dacică, latină, voievodală şi eminesciană, e mereu prezentă, invocată evlavios, apărată cu dârzenie, oblojită cu maximă vigilenţă. O vorbim de bine, îi cocoloşim, cum putem, „imaginea“, nu permitem, mă-nţelegi, ironii, exasperări, relativisme. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, ne purtăm cu oamenii ei, cu valorile ei, cu patrimoniul ei ca nişte venetici. Ne utilizăm ţara ca pe o unealtă a reuşitei proprii (economice şi politice), o jefuim, o lăsăm neplivită, o punem în situaţii stingheritoare. Nu-i vorbim limba cum se cade, nu facem nimic pentru prestigiul ei real, nu-i cunoaştem trecutul, nu ne pasă de paragina monumentelor ei. Cultivăm, simultan, o retorică a patriotismului, o strategie a delapidării şi o politică a ignoranţei. Suntem simţitori în vorbe şi nesimţiţi în fapte. Discursul e liric, epic şi dramatic, acţiunea e cinică. Perorăm incontinent despre tradiţiile româneşti, despre calităţile sufletului românesc, despre românism şi românitate, dar când e vorba să ne ilustrăm virtuţile, să le protejăm, să le gospodărim, devenim somnolenţi şi netrebnici.
Nu zic că toţi românii or fi aşa. Dar după o călătorie de câteva zile prin judeţul Vâlcea, m-am întors amărât. Şi isteric. Într-un perimetru care nu depăşeşte suta de kilometri, la numai do