Două modele comunitare au predat românilor un curs intensiv despre cum poţi răzbi cu un preşedinte prost sau fără preşedinte
Imaginea e suprarealistă. Pentru cineva proaspăt extras din comunism, e de-a dreptul incredibilă. Totul se petrece într-un stadion ca o groapă de dimensiuni mari, plină de oameni care privesc voioşi un spectacol de care Ceauşescu ar fi mulţumit. Mii de tineri se produc în cîrduri alegorice executînd o gimnastică de paradă, sincronă sau succesivă în repetări fără număr. Nimic sofisticat, nivelul de execuţie e sub cel al performanţei. Dar toţi par concentraţi şi imediat fericiţi, de îndată ce şi-au sfîrşit tumbele sau salturile. Spectatorii aplaudă bonom, fără emfază, aşa cum ar aprecia o acoladă spirituală a unui amic la o vorbă în jurul focului. Nu reuşesc să pricep care e finalitatea. Ierarhiile sînt invizibile.
La finalul reprezentaţiei, coloane de puşti şi puştoaice se îndreaptă către petreceri, bîntuind printre concerte, legînd şi spărgînd prietenii, agăţaţi de un suc sau de o bere, fetele mai ales de o bere, sub un cer care nu se întunecă niciodată complet. A doua zi sînt iar în tricou şi şort, dîndu-se peste cap. Sîntem la începutul anilor ’90, la Daciada poporului danez, Landstaevne, organizată de partidul unic al mişcării fizice care adună o pătrime din populaţia totală a ţării, sugari şi nonagenari incluşi. Totul e aşa cum ar trebui să fie. Lipseşte totuşi cineva. Lipseşte conducătorul unic. Cine-i conduce pe aceşti oameni?
I-am invidiat pe sîrbi. Apoi i-am compătimit. Au fost mereu altfel, fie deasupra, fie sub istorie. Căpoşi, brutali, mîndri pînă la sinucidere. Nebuni. S-au bătut cu toată lumea, ironiile cu americanii cînd le mai doborau din greşeală cîte un B-2 («Sorry, n-am ştiut că e invizibil!») le-au ieşit pe nas. Li s-a dat la cap pînă au înţeles că pe unde au hotărît mai-marii lumii că nu se trece, nu se t
