Fiecare administraţie care se perindă la conducerile de tot felul opreşte proiectele celei de dinaintea ei, mai fiecare măreţ obiectiv început cu festivităţi şi tăieri de panglici se blochează după o lună sau un an, aproape orice funcţionar, care îşi respectă statutul, e expert mai ales să explice de ce nu poate fi făcut un anumit lucru, nu să găsească o cale prin care acel ceva să devină posibil.
Poate că din punct de vedere sportiv, maratonul de la Bucureşti, primul din istoria oraşului, a fost un succes. E rostul specialiştilor să aprecieze. Dar interesul publicului pentru eveniment a fost aproape egal cu zero. Cursa a fost băgată în seamă doar în măsura în care a mai blocat şi ea ceva din trafic. Pretutindeni unde se organizează asemenea competiţii domneşte o atmosferă de sărbătoare. Oamenii ies pe străzi să încurajeze participanţii. Au loc numeroase evenimente comerciale sau culturale în jurul lor. La Bucureşti nu a fost să fie aşa. Cel puţin de data asta.
Un alt eveniment, însă, a avut parte de un interes enorm. Biletele s-au epuizat cu zile înainte. Discuţiile despre el au acoperit şi vor acoperi săptămâni, iar ratingul transmisiei televizate a fost uriaş. Mă refer, desigur, la meciul România – Franţa, de la Constanţa.
Sunt conştient de diferenţele de miză, tradiţie sau spectacol dintre cele două întâmplări sportive. Dar această diferenţă de interes dintre ele m-a dus cu gândul şi la ceva, poate, mai profund.
Maratonul e prin excelenţă o competiţie de rezistenţă ce presupune efort constant, bine dozat. Nu poţi să câştigi dacă într-o parte a cursei ai evoluat prost. Ierarhia finală e determinată, în cele din urmă, de diferenţele dintre aceste eforturi continue. Am câştigat, la Beijing, o medalie olimpică de aur într-un sport bazat pe constanţă, rezistenţă, perseverenţ