Profund nemultumit de echivalarea inradacinata a actorilor cu niste copii, Jeremy Irons declara: „One of the things we have to do as artists is to stir things up. There is too little debate in our society.“ („Una dintre sarcinile noastre in calitate de actori este sa cream provocari. Este prea putina dezbatere in societatea noastra.“) Consecventa lui Irons fata de propriile sale exigente se poate cu usurinta sustine, daca personajele interpretate de actorul britanic sint considerate nu atit individual cit prin ceea ce le leaga. Indiferent de ancorarea in anumite circumstante – sociale, istorice sau geografice – aproape toti cei aparte se implica trup si suflet in relatii care se abat de la coordonatele a ceea ce obisnuim sa numim – prin raportare la natura sau la cultura – firesc. Cu adevarat important in filmele care i-au prilejuit lui Irons astfel de roluri, The French Lieutenant’s Woman (’81), Swann in Love (’84), Dead Ringers (’88), Damage (’92), M. Butterfly (’93), Stealing Beauty (’96), Lolita (’97), este faptul ca ele nu propun deviatii de la norma dintr-o placere gratuita a subversiunii si printr-o glorificare oarba a diferentei. A-normalitatea personajelor din aceste filme este de o calitate mult mai buna si urmareste o miza mult mai rafinata, formulabila prin enumerare cauzala: afirmarea complexitatii psihologice a individului, din care deriva receptivitatea (revelata la un moment dat, chiar daca anterior „adormita“) la insolit, care la rindul ei declanseaza consecinte de o gravitate variata. De aceea, filmografia cu „ciudati“ a lui Irons nu mi se pare atit proiectul ambitios izvorit din capriciul cumulard al unei sensibilitati de Rudolf al II-lea, cit in primul rind manifestarea coerenta a unei triple increderi: in atentia pe care o merita discutia privind limitele/-arile normalitatii; in potentialitatea filmului de a depasi bariera facilitatii entertainme