Aurora Liiceanu (70 de ani) vorbeşte despre comunism, când a fost dată afară de la Institutul de Psihologie şi trimisă ca muncitor necalificat la fabrica „Suveica“. Psihologul povesteşte despre relaţia specială pe care o are cu fiul său, plecat de 17 ani în Japonia, despre crize profesionale şi copilărie.
„Adevărul": În cartea „Prin perdea" aţi vorbit despre câteva dintre marile întâmplări ale vieţii dumneavoastră, în care hazardul a jucat rol principal. La domeniul psihologiei aşa aţi ajuns.
Aurora Liiceanu: Mi-am pus mereu problema copiilor care sunt buni la toate, care învaţă bine şi la matematică şi la română, şi la geografie. Mai rar se întâmplă ca un copil să fie foarte bun la ceva şi atunci, cum se spune, natura face orientarea lui. Eu am început cu baletul, m-am lăsat de balet, am ajuns la Liceul Gheorghe Lazăr, unde mi-a venit greu să mă adaptez, pentru că până atunci fusesem ocupată cu dansul şi mai puţin cu cartea, după liceu am vrut să fac chimie, dar s-a întâmplat ca dintr-un amor să mă duc la Psihologie. Am intrat ultima la facultate.
Dar aţi terminat şefă de promoţie. Asta s-a întâmplat pentru că eraţi copilul obişnuit să se ţină de carte sau pentru că v-a plăcut foarte mult?
Mi-a plăcut foarte mult psihologia, era o şcoală serioasă. Pe de altă parte, făceam parte dintr-o generaţie căreia nici nu-i trecea prin cap să nu facă ceea ce trebuie, adică, bineînţeles, carte. Chiar dacă nu ajungeai foarte departe, se spunea „pâinea-i mai albă dacă ai carte" şi alte chestii de genul ăsta. Nu pot să spun privind în urmă că facultatea mi-a dat mare lucru. Mulţi profesori erau supuşi influenţei ruseşti, cum erau vremurile. Un singur profesor era extraordinar, profesorul Zapan (n.r. - Gheorghe Zapan, psiholog, matematician, filosof), extrem de nedotat social, însă, nu reuşea să facă pactul cu epoca. Oricum, cred că facultatea
