Motto: La Râmnicu Sărăt însă totul a fost interzis. Nu a fost permisă decât tăcerea şi singurătatea. Şapte ani nu s-au auzit decât vocile torţionarilor.

Post-comunismul ofera, in fine, sansa recuperarii memoriei. A o rata din ratiuni ce tin de meschine calcule politice si nu mai putin marunte ambitii personale ar fi o impardonabila eroare. Memoria eroilor presupune colaborarea institutiilor statului cu fundatiile care reprezinta vocile victimelor. Manipularilor cinice trebuie sa li se raspunda prin apel constant la adevar. Arbitrariul diletant nu are ce cauta in asemenea eforuri esentiale pentru calitatea si onoarea democratiei romanesti.

Istoria comunismului a fost o permanenta lupta pentru salvarea memoriei. O lupta disperata, profund inegala, in care individul se confrunta cu minciuna organizata statal. Cei care azi se amuza repatant clisee stangiste ar trebui sa citeasca memoriile Nadejdei Mandelstam ori ale lui Annie Bentoiu pentru a intelege ce insemna bocancul totalitar plasat peste spiritul uman. Imi amintesc cum unul dintre cei grupati azi in jurul unei platforme radicale de stanga, vorbitor si cititor de limba rusa, imi scria acum vreo cinci ani ca nu citise pana atunci memoriile Nadejdei Mandelstam. Le-a citit apoi, dar ma intreb cu ce folos.

Crimele erau tainuite cu grija, tortionarii anilor 50 capatasera functii bine remunerate in anii 70. Calaul Soltutiu, anchetatorul lui Lucretiu Patrascanu, lucra la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj. Alexandru si Marta Draghici locuiau intr-o vila luxoasa pe strada Sofia din Capitala. Atii, precum Pantiusa Bodnarenko, seful Directiei Generale a Securitatii Poporului in cea mai sinistra perioada a terorii, isi inecau amintirile in alcool. Misu Dulgheru emigra si isi incheia zilele in Canada. Monstrul Alexandru Nikoschi si instrumentul sau Petea Goncearuk incasau pensii enorme. Gheorghe Enoiu