Autorul de faţă este pe cale să vă ofere unul dintre cele mai revoltătoare şi mai reacţionare texte scrise vreodată, în care pretinde nu numai că monarhia este cel mai natural regim posibil - există un temei pentru care toate poveştile sunt despre prinţi şi prinţese, nu despre preşedinţi sau secretari generali -, dar şi că imperiile sunt, în general, un lucru bun, cu condiţia să fie vorba despre imperiul britanic sau ceva pe-aproape.
Socialiştii au avut dintotdeauna o problemă cu miturile. Când universul tău este populat cu birocraţi, secretari şi tovarăşi, e dificil să-ţi „vinzi" ideologia într-o lume în care fiecare băieţel s-a visat la un moment dat prinţ pe-un cal alb şi fiecare fetiţă, prinţesă. Cel care a înţeles primul acest lucru a fost, desigur, un „cetăţean" al Franţei republicane, Georges Sorel, care a şi teoretizat rolul central al miturilor în doctrinele politice. Şi, în numai câteva decenii, ceea ce părea o mişcare politică marginală s-a înarmat cu o mitologie proprie şi a revendicat un loc la centru. În felul acesta - socialism plus mituri - s-au născut cele două totalitarisme ale secolului 20. Atât comuniştii, cât şi naziştii au încercat să creeze mituri - remarcabil de similare - despre tot felul de eroi fabricaţi în laboratoarele propagandei, de la Stahanov la Horst Wessel, dar, cumva, au eşuat să se ridice la înălţimea poveştilor autentice, care contează cu adevărat în imaginarul fiecărui individ. Iar poveştile care contează sunt, inevitabil, cu prinţi şi prinţese.
Sigur, toată nebunia Will&Kate poate fi privită ca o soap-opera, o telenovelă superficială care insultă bunul gust al intelectelor rafinate.
Poate fi privită şi ca o imensă afacere prin care se încearcă să se vândă unei lumi întregi ceea ce are Marea Britanie mai bun: monarhia. Dar întrebarea esenţială este omisă, convenabil, din raţiuni de corectitudine politică: „De
