Ca şi Eugen Ionescu şi spre deosebire de Cioran, Mircea Eliade şi-a luat în serios slujba de diplomat. Stau dovadă sutele - dacă nu miile - de pagini de studii, rapoarte, informări, referate pe care scriitorul le-a redactat în calitatea sa de secretar de presă, apoi consilier cultural mai întâi la Londra (1940-1941), apoi la Lisabona (1941-1945). Cele două volume apărute la "Humanitas" în 2006 şi intitulate "Jurnalul portughez şi alte scrieri" o dovedesc cu asupra de măsură.
Desigur, pentru un creator de talia lui Mircea Eliade munca birocratică nu era mai niciodată o bucurie "Contrastul între ceea ce aş putea face şi ceea ce sunt nevoit să fac e tragicomic", scria el în "Jurnal", pe 9 octombrie 1941. Pentru a continua pe 19 noiembrie a aceluiaşi an cu: "Merge greu dar trebuie să meargă. Eforturi neînchipuite pentru mine - care scriam atât de uşor - ca să închei o pagină, două pe zi."
Pe lângă rapoarte şi adrese, Eliade - cum se ştie - a scris şi câteva studii dintre care unele de mare anvergură. E vorba de "Salazar şi revoluţia din Portugalia" (1941) şi "Românii, latinii Orientului" (1943). Altele, de mai mici dimensiuni, au apărut în presa portugheză, mai ales în ziarul "Acçăo". Amintim doar câteva dintre ele: "Ginta latină e regină"..., "Camőes şi Eminescu" "Dor - sau saudade românească", "Legenda meşterului Manole", "Liviu Rebreanu" etc.
în articolul din urmă, marele prozator e apropiat de Balzac şi Tolstoi prin "cultul vieţii epice", dar şi prin stilul viril, aspru, fără culoare şi fără artificii". Articolul a apărut în " Acçăo" pe 26 august 1943.
Tot din 1943, datează şi Referatul asupra publicaţiilor de propagandă. Deşi nedatat şi nesemnat el face parte din aceeaşi valoroasă arhivă (Eliade, dar nu numai) a exilului românesc, aflată la New York. Ni l-a oferit spre publicare - cu bunăvoinţă - regretatul pr