O trecere în revistă, fie şi sumară, a bibliografiei critice consacrată piesei Titus Andronicus pune în evidenţă câteva dominante.
Reţin două. Prima. Mai toţi comentatorii o socotesc ca fiind una dintre cele mai slabe scrieri ale lui Shakespeare. “Vulgaritatea tragediei şi lipsa originalităţii, aflată în toate celelalte opere ale lui Shakespeare, măresc bănuiala că ea ar fi scrisă de unul dintre dramaturgii la modă ai scenei elizabetane”, scria Haig Acterian, pentru ca mai apoi să adauge: “...silinţa autorului lui Titus Andronicus este josnică, el nu caută decât o îngrămădire de atrocităţi, chinuri fizice şi masacre”. Ceva mai aproape de noi, un monograf polonez, în bună măsură îndatorat şcolii lui Jan Kott- l-am numit pe Andrzej Žurowski- nota că “la prima vedere, e greu de crezut că monstruozitatea aceasta dramatică (s.m.M.M.) a ieşit de sub pana lui Shakespeare”. A doua. Aproape că nu există comentariu critic, fie de esenţă preponderent literară, fie analiză de spectacol, care să nu insiste asupra sângelui în exces din piesă. Cine are curiozitatea de a cerceta cronicile apărute în feluritele reviste româneşti în 1992, atunci când Titus Andronicus a fost pentru prima dată reprezentată în România, graţie spectacolului Teatrului Naţional din Craiova şi regizorului Silviu Purcărete, cu Ştefan Iordache în rolul titular, va obţine lesne dovada acestei afirmaţii.
Nu prea există motive să ne îndoim de adevărul comentariilor ce relevă locul deţinut, în ierarhia valorică a creaţiei shakespeariene, de Titus Andronicus. Ceva mai dătătoare de dureri de cap e observaţia referitoare la cât de malefice sunt ‘’florile răului” presărate de Shakespeare în această piesă. Fiindcă e evident că Richard III sau Regele Lear sunt încă şi mai violente. Atâta doar că acolo violenţele sunt înfăţişate cu mult mai multă ştiinţă dramaturgică şi cu infinit mai multă artă.
Sunt nu
