Sau toate astea mi-ar fi posibile, daca pustimea, prin gradina, s-ar juca de-a anablandianaaaa, daca Dinescu si Puca ar inalta zmeul, Fanus si Baiesu s-ar imbata cu citronada, iar Ea m-ar lua la brat si mi-ar spune la ureche, ca pe un mare secret: "Hai sa vedem ursii albi!...". Si mai era, in 1990, un lup singuratic acolo, la mare: D.R. Popescu. Si pe el il ocoleau (aproape) toti. Fusese debarcat de la sefia Uniunii, de altfel predase cheile fara nici o opozitie si, probabil, fara nici un regret. Sau cu regretul ca functia il obligase la compromisuri pe care, altminteri, nu le-ar fi facut. Mi s-a parut o intrare in normalitate cind - prin '94-'95? - DRP a primit premiul Uniunii Scriitorilor. A fost o proba ca - vorba lui Manolescu - "literatura nu are culoare politica", valoarea trebuie recunoscuta si rasplatita dincolo de optiunile sau de ratacirile autorului. Dar atunci, in '90, cei ce „ii dusesera tava" lui DRP se straduiau sa i-o duca lui Mircea Dinescu si era de tot caraghioslicul sa-i vezi pe functionarii Uniunii - de la Traian Iancu, rechemat de la vatra, pina la bucatarul sef - , dar si pe unii scriitori, facindu-se pres in fata noului presedinte. Cu care, doar cu un an in urma, se trageau de sireturi... Dar Dinescu abia daca ii baga in seama. Nu mai era homo ludens din anii precedenti, cind improviza tot felul de jocuri pentru copii, de se tineau scai de el; devenise sobru, acru si inabordabil, de parca inghitise un bat, cu sare amara. Tot asa, Nicolae Manolescu nu mai avea timp si nici dispozitiune sa stea seara, la politicale, pe terasa, unde discutiile erau confiscate acum de Breban, cu langajul lui arborescent, cuceritor si inepuizabil (deranjant doar prin autoreferentialitatea obsesiva), sau de Marius Tupan, mereu in verva polemica. Manolescu vroia sa-si depuna candidatura la presedintie (a tarii, nu a Uniunii), scria editoriale, dadea interviuri, isi p