Personajele sale se năşteau din adâncul fiinţei lui

Şerban Ionescu a plecat să-şi joace rolul etern într-o altă galaxie. A plecat să întrupeze şi alte făpturi. Discret întotdeauna cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre munca de creaţie, acest mare actor Şerban Ionescu a dăruit timp de aproape 40 de ani ce era mai important în fiinţa sa. Se arunca cu patimă în alte vieţi, totdeauna însă măsurându-şi posibilităţile. Şi învăţa. Se apropia de roluri cu spaimă, temându-se că nu va găsi personajul pe care îl căuta. Avea un mod al său de a se impune, fără ostentaţie sau orgoliu, avea un mod de a te iscodi cu privirea, de a zâmbi enigmatic. S-a abandonat teatrului şi acest lucru i-a ars poate sufletul, de multe ori, gazdă a visului şi a marilor revelaţii. Vocea sa dulce sau ascuţită ca lama cuţitului alterna în fracţiuni de secundă, tăindu-ţi respiraţia. La toate acestea se adăuga harul său excepţional, de un uluitor firesc. Ajunsese să se joace de multe ori cu datele talentului său, cu mijloacele expresive, într-un veşnic autocomentariu subsidiar. Nu se gândea la posteritate, la cum va fi judecat după ce nu va mai fi.

Şerban Ionescu şi Horaţiu Mălăele, Pierre şi Francois în spumoasa comedie Dineu cu proşti

L-am văzut în ultimul său rol, Pierre Brochant, jucat admirabil, stârnind ropote de aplauze din “Dineu cu proşti”, de Francis Veber, de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Burlescul, comicul, tradiţionalul inunda apartamentul locuit de sofisticatul Pierre Brochant, interpretat remarcabil de Şerban Ionescu, în care năvăleşte „Prostul" François Pignon, un soi de Francisc de Assisi, lunatec. Pierre Brochant, cinic, dezabuzat, l-a ales pentru grupul său de amici pe acest François Pignon, pe post de trufanda pentru unul dintre dineurile lor, în care consumul de adrenalină şi baia de superioritate se consumă aruncând în arena privată un pr