Nu sunteţi surprinşi de cât de mult liderii politici, de la prim-ministru la preşedinte, de la preşedinţi de partid la cel de Senat, se acuză reciproc de minciună? Cuvântul e aruncat fie ca o acuză, fie ca o înjurătură, fie ca o albie de porci care să murdărească. Speranţa e, dacă se poate, ca efectul să fie letal, adversarul politic să muşte ţărâna, praful de pe toba care i-a vestit atunci succesul politic.
Nu sunteţi surprinşi de cât de mult liderii politici, de la prim-ministru la preşedinte, de la preşedinţi de partid la cel de Senat, se acuză reciproc de minciună? Cuvântul e aruncat fie ca o acuză, fie ca o înjurătură, fie ca o albie de porci care să murdărească. Speranţa e, dacă se poate, ca efectul să fie letal, adversarul politic să muşte ţărâna, praful de pe toba care i-a vestit atunci succesul politic.
Dar poate nu sunteţi atât de surprinşi! Căci acuza de minciună pare să fi devenit de ceva timp o manea politică strigată, ţipată la diverse ocazii. Pare o, nu pot spune “ţigăneală”, voi spune, deci, o “romeală”, sau, mai bine, o “româneală” de consum pentru politicieni şi electorat deopotrivă. E de…”admirat” această performanţă a mediului nostru politic: să înneci totul în fumigenele declaraţiilor prin care adevărul este escamotat cât mai mult timp cu putinţă.
Ce este de “admirat” aici? În primul rând faptul că minciuna este sinonimă cu negarea evidenţei. Când se produce un fapt, un plagiat, o declaraţie falsă întrun act public, o însuşire ilicită, toate acestea… nu există. Dacă, totuşi, evidenţa este săritoare în ochi, minciuna este instituţionalizată: o comisie, o structură sunt puse să lucreze în sensul patentării minciunii. Minciuna instituţionalizată permite, cum se ştie, nu numai ascunderea, uneori definitivă, a adevărului sub preşul sferei publice, ci şi erodarea capitalului simbolic pe care îl are adevărul în sfera publică. Oa