dar în codru e gunoi Există un şablon (considerat de unii profund anti-patriotic) care spune că poţi să dormi liniştit într-un tren (să presupunem că vameşii sînt prea înduioşaţi ca să te mai trezească), să deschizi ochii la un moment dat (un cîmp nesfîrşit, fără blocuri şi fără case) şi totuşi să recunoşti din prima clipă România. Ca să evităm alte şabloane (de data asta patriotice), trebuie să menţionăm că această recunoaştere nu se va face prin bătăi năvalnice ale inimii, versuri de Goga sau Alecsandri (înviate tainic din manuale prăfuite) şi nici măcar prin schimbarea bruscă a peisajului în sensul că prin faţa geamului vor începe să se perinde izvoare cu luciri de aur pe prundişuri ce curg cristalin spre Dunărea cu plescăiri de crap, crestele înzăpezite ale munţilor Carpaţi sau salba de hoteluri (cu un real potenţial turistic) de pe litoralul Mării Negre. Nu, ceva mult mai simplu şi cu neputinţă de evitat (trebuie să închizi ochii, dar nu asta e soluţia cea bună) îşi va asuma dificila sarcină de a reprezenta specificul naţional al patriei: gunoiul. Personal, din aceste două şabloane mă simt mult mai atras să-i dau dreptate celui anti-patriotic cu menţiunea că, făcînd acest lucru, nimic din bunul meu românism nu începe să urle şi să mă ia cu huo ceea ce, la drept vorbind, e un lucru suspect de ciudat. Adîncindu-mă într-o detectivistică pasionantă, înclin să cred că dezlegarea acestui mister stă în faptul că recitatorul de Coşbuc din mine vede şi el gunoaiele acolo unde sînt, adică peste tot, şi tace. Sau poate că o căldură frăţească (încerc să rezolv misterul, nu să dau cu parul) îl leagă pe bunul român de gunoi. a) Să fie oare sentimentul penibil de jenă ce mă încearcă de fiecare dată cînd prin buzunare mi se rătăceşte vreo hîrtiuţă inutilă şi ceva (o prostie inadmisibilă fără doar şi poate) mă împinge să o car prin tot Bucureştiul în căutarea unui coş de