La fiecare turneu final de CE sau CM am crezut, am sperat că naţionala României poate mai mult, că va juca semifinale sau finala, de trei ori s-a şi întâmplat în ultimii 10 ani. M-am enervat ca şi voi la meciurile mai puţin reuşite, am urlat de fericire ca şi voi când am bătut Franţa sau Germania sau Danemarca (ultima pentru bronzul european din 2010). Dar, vă spun sincer, de data asta nu mai credeam în nimic. Nici în Neagu, nici în Tadici, nicidecum în echipă. Victoria cu Ungaria m-a prins nepregătit. Nici nu am îndrăznit să mă bucur, nici nu am realizat o vreme că e adevărat. Credeam că meciul nu s-a încheiat, că unguroaicele vor întoarce rezultatul în ultimele minute, în ultima secundă, aşa cum ni se mai întâmplase la alte turnee finale cu Franţa sau cu Germania.
Ciupiţi-mă, vă rog! Echipa asta fără mari vedete şi cu Brădeanu aproape de retragere, cu Oana Manea revenită de nicăieri, cu Elisei renăscută, cu Neagu la 50 la sută din capacitate, învinge Ungaria plină de staruri a lui Gorbicz, Zacsik şi Tomori? Nu v-aş fi crezut dacă nu aş fi văzut!
Mai important este că România a arătat a echipă, s-a mobilizat, a trecut peste momentele dificile, peste ratarea celor şase lovituri de la 7 metri din partida cu Germania, fetele s-au strâns ca nişte copii ascultători în jurul mămicii Brădeanu şi au făcut un zid de netrecut în apărare. Ungaria să înscrie doar 17 goluri într-un meci, asta da performanţă pentru Paula Ungureanu şi Compania!
Şi bunicul Tadici? Mai puteţi spune ceva despre el? Eu îmi cer scuze, nenea Ghiţă, că te-am subapreciat! Tadici a construit o echipă din nimic, o echipă care ne face să sperăm, să credem în semifinale sau finală. Chiar dacă nu vom ajunge acolo, victoria cu Ungaria e un nou început şi un semn că handbalul românesc n-a murit. Un semn că la anul, la turneul final al CE, vom avea o echipă puternică şi vom spera din start
