Am avut placerea sa ma aflu in Milano saptamana trecuta si am fost pur si simplu socat de apatia italiana. Italia pare sa fie tara care a renuntat: o societate trasa cumva in jos de un sentiment de complacere, ca nimic nu se va schimba vreodata.
Acest tip de inertie se traduce imediat in absenta cresterii economice si in lipsa dorintei de asumare a riscurilor sau schimbarii. Aceasta inertie va duce in mod cert la o "implozie". Prin asta inteleg faptul ca tari ca Spania si Italia sunt mai degraba supuse unui pericol generat de propria inabilitate de a-si aseza economiile pe drumul cel bun, decat unei asa presupuse "contagiuni" de la situatia datoriei Greciei - si da, imposibilitate de plata (default) este cuvantul potrivit, desi politicienii incearca sa il evite!
Apatia este mult mai severa decat ceea ce am intalnit in Portugalia, de exemplu. Acolo oamenii se lupta sau cel putin se zbat sa puna lucrurile in miscare, in timp ce in Italia atitudinea pare sa fie "nu putem sa schimbam, asa ca hai sa obtinem tot ce putem din ce avem".
Italia este o tara mandra si bogata, dar unde este dorinta de risc, de inovare? Exporturile Italiei se bazeaza inca pe agricultura! Unde sunt noii Olivetti si Bennetton?
Planul de austeritate al ministrului de Finante italian este valid, insa construit intr-o maniera care sa evite adevarata austeritate pana in 2013, adica exact miezul urmatorului ciclu electoral!
De fapt, aici rezida bazele opiniei mele nefavorabile referitoare la viitorul Europei: ciclurile electorale vor tot lovi. In Italia, Berlusconi a primit o lovitura fatala la recentele alegeri locale, iar in Franta orice socialist pare mai bun in sondaje decat Sarkozy. Pentru mine, alegerile din Spania de anul viitor sunt cele mai importante, din moment ce restul campaniilor se vor inspira din maniera si rezultatul alegerilor spa
