Pentru cei care mai au nostalgia atmosferei bucolice a mahalalei bucurestene, mahala care se caznea sa se rupa de infatisarea satului, Alexandru Stefanopol a descris o lume a napastuitilor care locuiau in mahalaua Grant.

La inceputul secolului XX, Calea Giulesti "nu avea trotuar decat portiunea cat tinea curtea Regiei. Iar cine intra noaptea in Grant orbecaia in intuneric. Felinare erau infipte pe la toate raspantiile, dar n'aveau lampi. Cele asezate odata cu felinarele fusesera luate de mahalagiii care-si sparsesera pe ale lor, iar primaria nu infiintase inca o fabrica de lampi… Lumea din Grant isi iubea mahalaua, dar dragostea pentru ea se marginea la casa si curtea fiecaruia. Nimeni nu se gandea sa-si ia vecinul de mana si sa porneasca la dresul strazilor ori al soselii ce strabatea mahalaua, pentru ca pe nimeni nu-l interesa ce va zice strainul despre Grant, ca intrand pe la bariera Regiei si pornind-o in sus spre Giulesti, va intampina numai pulbere, noroi sau baltoace - dupa anotimp".

In ceea ce-i priveste pe strainii de mahala, acestia nu se incumetau sa intre in Grant, caci "beleaua cea mare o intampinau ziua in plina lumina, urmand sa-si fereasca pantalonii de caini si scafarlia de derbedei". Pe acestia din urma "nimeni nu-i putea domoli. Nici n-avea cine. Tatii - prinsi de treburile lor - ramaneau la pedagogia palmelor si picioarelor trantite la nimereala, iar mamele - care nu lucrau la Regie - erau ocupate pana peste cap de randuirile cratitelor, de carpitul rufelor si cate alte nevoi gospodaresti. Politia nu se arata in mahala decat cand se intampla vreun injughiat ori trebuia gasit cu orice pret vreun «talhar de socialist»".

La mahala se locuia inghesuit precum in blocurile-cazarma de azi. "Bucatariile erau despartite de case, care n-aveau alte incaperi decat odaia si sala cuvenita. In sala dormeau copiii pana nu se inmulteau. Cand i