„Nu era el lumina,ci [a venit] ca să dea mărturiedespre lumină“. (In 1,8) Interpretarea sociologică ce reduce toate temeiurile papalităţii la o „nietzscheană“ voinţă de putere a unui suveran absolut este foarte răspîndită astăzi. Ea susţine, în esenţă, că papalitatea ar fi o instituţie perimată, care admite în mod anacronic structurile de putere ale monarhiei absolute în plină lume pluralistă şi democratică.

Instituţional, în cadrul minusculului stat Vatican, cel care ocupă Catedra petrină şi joacă rolul de episcop al Romei şi-a păstrat într-adevăr prerogativele unui monarh absolut. Dar aceste prerogative sînt, dintr-o perspectivă ecleziologică şi cristologică, mai sensibile la nuanţe, umbrite de colosala responsabilitate pastorală a urmaşului Sf. Petru de a oferi îndrumare şi sprijin întregii Biserici, de a juca rolul unui „vicar al lui Isus Cristos“ şi de a fi un model de smerenie personală, întrucît Papa este şi „un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu“. Isus Cristos a instituit un nou mod de a domni: prin slujirea celor pe care îi conduce, în calitate de Cap al Bisericii şi Rege al Universului, şi prin prietenia cu fiecare suflet uman care se naşte pe lume, care implică vulnerabilitatea şi expunerea personală: „Nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit prieteni“ (In 15,15). Isus domneşte ca un rege, dar nu în felul unui tiran distant, arogant şi impunător, ci ca un prieten loial care şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre cei pe care îi îndrăgeşte – adică pentru fiecare om: regalitatea lui Isus se manifestă cel mai elocvent pe lemnul Crucii. Aceasta este semnificaţia papalităţii asumată cu putere de ultimii doi urmaşi ai Sf. Petru. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a atenuat simbolurile „puterii monarhice absolute“, ce înconjurau în mod tradiţional papalitatea, şi a ales să-şi sfîrşească viaţa printr-o via Crucis în văzul tuturor, într-o epocă a g