În anii 1950-1960, cariera militară în regim de ofiţer semnifica marea reuşită în viaţă. Locotenentul era soţul visat de fetele de măritat din târguri şi de la ţară, pentru că familia ofiţerului primea de la stat apartament la bloc, soldă, o seamă de ocrotiri medicale, iar popota şi uniformele din dotare scuteau bugetul casei de jumătate din cheltuieli. În blocurile repartizate armatei, plăcuţa de pe uşa apartamentului anunţa gradul locatarului-bază, care era de fapt şi gradul cuplului: familia lt. Ionescu, familia cpt. Popescu.
După 1960, inginerul a devenit măsura naţională a noii ordini sociale. Pe uşile apartamentelor, primite tot prin repartiţie şi cu prioritate faţă de alte profesii, plăcuţa anunţa prioritatea: Fam. Ing. Ionescu, Fam. Ing. Popescu... Condiţia de ofiţer nu mai interesa ca odinioară, dovadă că fetele cu şcoală se măritau cu ingineri, iar gradaţii şi-au reconsiderat multe dintre aspiraţiile matrimoniale. Inginerul era însăşi definiţia economiei socialiste. Până şi în presă aflai o mulţime de ingineri, unii în redacţii, alţii în producţia tipografică. Practic, nu exista domeniu în care să nu dai şi de ingineri. Chiar şi în spitale ajungeau câţiva.
Am lucrat doi ani într-o fabrică de plăci aglomerate importată în întregime din Germania de Vest, cum i se spunea pe atunci, în 1958. Fabrica era complet automatizată, iar pentru buna sa funcţionare electricienii de intervenţie şi maiştrii de schimb făceau toată treaba. Specialiştii nemţi, care asigurau asistenţa tehnică din partea firmei furnizoare, erau toţi maiştri. Nu i-am numărat pe inginerii noştri şi cred că şi dacă aş fi avut vreun motiv să-i număr nu puteam. Erau mulţi. Mai mulţi decât muncitorii. Mi-i amintesc cum apăreau în hală în grupuri de trei-patru ingineri şi cum cineva din grup arăta întotdeauna cu mâna spre undeva, iar ceilalţi dădeau din ca
