Satul de pescari şi-a cunoscut adevărata glorie începând cu anii '70, tocmai atunci când devenise mai puţin accesibil. Cam atunci a apărut noţiunea de „doimărean", care îi desemna pe cei care preferau să-şi petreacă vacanţele aici, dispreţuind deopotrivă noile staţiuni cu hoteluri în care se ajungea cu bilet prin sindicat sau pile la ONT, dar şi taberele uteciste de la Costineşti.

O dată cu începe-rea construcţiei şantierului naval, trebuia să ocoleşti vreo 6 km, prin Limanu, cu o „Rată" ostenită şi supraaglomerată. Dar merita din plin efortul, căci, vorba lui Mircea Florian, îngânată târziu în noapte pe plajă, lângă foc, de zeci de voci - „Vai, vai, ce viaţă-i în 2 Mai / unde nici o treabă n-ai".

Acum, dacă ajungeai după începerea vacanţelor studenţeşti, riscai să nu mai găseşti o cameră liberă decât pe strada a treia. Dar doimărenii cu vechime aveau gazdele lor, la care trăgeau de ani de zile, cărora le transmiteau din vreme un acont cu perioada de şedere precizată pe mandatul poştal. La gazdele cu renume, cu case umbroase şi bine plasate pe strada principală, ajungeai numai cu reco-mandare.

Se formase o toponimie specifică, cu locuri cu semnificaţie precisă: la Tanti Miţa (Dumnezeu s-o odihnească, de când s-a prăpădit n-am mai mâncat aşa un borş de peşte), aproape de Răţărie, era un fel de pensiune unde mâncarea nu era cu porţia, ci „cu burta"; undeva pe la intersecţia străzii a doua cu cea a Poştei era „casa cu fete", unde trăgeau întotdeauna câteva dintre cele mai curtate personaje feminine; „crâşma veche", locul preferat al doimaiştilor de tradiţie, în opoziţie cu „Dobrogeanul", restaurantul kitschos-folcloric deschis cam atunci, preferatul „veneticilor".

Care erau activităţile obişnuite ale doimaiştilor? Bineînţeles, plaja ocupa un loc central. Încă nu se cunoşteau efectele nocive ale radiaţiilor solare, astfel că lumea se îndrepta spr