Disecam, cu ceva timp în urmă, noile relaţii pe care „românul generic“ le dezvoltă, din 1989 încoace, cu locuinţa sa (de dorit a fi de tip „vilă“) şi subliniam diferenţele fundamentale între discurs şi practică. Această diferenţă, deşi firească – pentru că acesta e, deseori, rolul discursului, să „ambaleze“ estetic practici mai puţin fermecătoare – este uriaşă cînd analizăm felul în care ne construim astăzi intimitatea locuirii.
Dacă discursul pune accentul pe ideea de locuire „la curte“, realitatea seamănă mai mult cu o colecţie de enorme apartamente de bloc aşezate (de cele mai multe ori fără nici o noimă) pe pămînt. Şi asta pentru că, deşi „casa de vis“ a românului are, în teorie, „o grădină cît de mică“, în realitate, aceasta se rezumă deseori la un biet trotuar asfaltat, în jurul vilei, de preferinţă roz-somonel.
Grădina a fost unul dintre elementele structurante ale peisajului urban, astfel că, în Bucureşti – ne povestea Ion Ghica –, pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, „erau grădini, livezi, viţă-de-vie şi maidane presărate ici-colo cu bordeie, colibe şi căsuţe despărţite unele de altele de cariere de nisip şi zone de mlaştină, în mijlocul cărora de ridicau grămezi de bălegar de la grajdurile boierilor. Văzut de pe Dealul Mitropoliei, Bucureştiul arăta mai degrabă a pădure decît a oraş, cu copaci înalţi şi stufoşi, printre care străluceau crucile aurite ale celor o sută de biserici mari şi mici. În această imensitate de verdeaţă se zăreau, pe alocuri, unele luminişuri: acestea erau marile hanuri şi casele boiereşti.“
Astfel că Bucureştiul, ca multe alte oraşe regăţene, arăta, cel puţin de la distanţă (spaţială şi culturală), mai degrabă a pădure sau a natură sălbatică. Dar cum arăta, de fapt, această grădină urbană? În cea mai mare parte, era structurată ca şi cea rurală. Straturi de flori la poartă, o „bătătură“ – prelungire a locu