Singurul proiect al oricărui medic mai de Doamne-ajută: să plece într-o ţară europeană sau chiar mai departe. Nici profesorii nu sunt mai bogaţi în proiecte, unii au şi părăsit învăţământul pentru a se putea reprofila în străinătate. Tinerii cu talente vădite şi fructificate în domeniul calculatoarelor sau al chimiei, fizicii, matematicii, şi ei, nu-şi planifică altceva decât o plecare din ţara unde s-au născut. Preşedintele recomanda acum câtva timp „Plecaţi, dragilor!", după ce ne recomandase să trăim bine. Poate că totuşi a venit momentul în care cele două formule s-ar putea completa şi chiar contopi, ca să se obţină una singură: „Plecaţi, dragilor, să trăiţi bine!". Cât despre „dragilor", să fim serioşi.

Oricum, nimic nu-i va putea opri pe medici şi pe profesori, pe necalificaţi şi pe calificaţi în construcţii sau în altele să plece, nimic altceva decât închiderea graniţelor, pe care o practicaseră cu atâta succes comuniştii. Lagărul s-ar reface. Dar România a făcut greşeala să se creadă ţară normală şi a intrat sau a fost împinsă în UE. Or, aici încă nu pare permisă închiderea graniţelor. Deşi, dacă ne gândim la măsurile luate de Franţa împotriva romilor, poate că se va recurge şi la asta. Acolo închiderea ar avea sensul din afară spre înăuntru, aici invers. Dorinţa plecării din ţară a caracterizat toţi anii comunismului, imediat după ce lumea s-a lămurit că nu vin nici un fel de americani să ne salveze de ruşi. Au fost atunci, în primii ani de după ocupaţia rusească, încercări disperate de a scăpa din lagăr, unele reuşite. S-a fugit cu avionul, pe sub trenuri şi camioane, pe jos, înot, dar s-a şi murit pentru asta, fie de gloanţele grănicerilor, fie în beciurile Securităţii. Plecarea era cea mai mare crimă, cel mai clar mod de a spune „nu" regimului de teroare instaurat de ruşi şi de uneltele lor din ţară pe care aceştia îl înţelegeau. Dar totul era r