În septembrie 1972, în vremea în care Nicolae Ceauşescu vizita combinatul siderurgic din Hunedoara şi dădea sarcini ca producţia de oţel să ajungă la 5,5 milioane de tone pe an, unul din cinci locuitori ai Hunedoarei şi din împrejurimile acesteia lucra în combinat.
Întreprinderile siderurgice din Hunedoara păreau să fi atins apogeul dezvoltării, iar ştacheta fixată de tovarăşul secretar general părea că poate fi depăşită.
Municipiul a cărei populaţie crescuse în mai puţin de jumătate de secol de la aproximativ 10.000 de locuitori la aproape 100.000 de locuitori îşi trăia anii de glorie pe seama colosului industrial. Declinul combinatului nu a putut fi evitat însă în următorii ani, în ciuda faptului că în Hunedoara continuau sî apară noi secţii siderurgice şi noi furnale, în care urmau să fie înregimentaţi alţi hunedoreni.
Cea mai mare parte a combinatului a dispărut
La aproape cinci decenii de la vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cea mai mare parte a fostelor secţii pe care şefii combinatului din Hunedoara i le prezentau cu mândrie conducătorului ţării sunt rase de pe faţa pământului.
E vorba de clădiri industriale construite în secolul trecut pe o suprafaţă de aproape 140 de hectare. Terenurile sterpe, acoperite cu zhgură şi moloz, aşteaptă ecologizarea promisă în ultimii ani. În jurul ruinelor care nu au căzut încă sub picoanele buldozerelor, oamenii mai sapă după fier vechi, însă nu mai au speranţe că rămăşiţele combinatului le vor mai asigura suparvieţuirea în următorii ani.
Siderurgia a rezistat, la cote de avarie
Câteva uzine ale fostului combinat siderurgic au rezistat, totuşi, avântului devastator al foştilor şefi din anii 1990 – 2000 ai combinatului, dornici să îl vândă la fier vechi. Faţă de cei 20.000 de muncitori, câţi lucrau înainte de anul 1990 în combinatul
