Nimeni nu va plange la caderea lui Adrian Severin (parafrazez aici inceputul unui editorial celebru al lui Noel Bernard despre Leonte Rautu). Nu exista nimic tragic in aceasta auto-ruinare a unui personaj de un imens orgoliu, un om care pana mai deunazi se visa comisar european. Adrian Severin a fost una din marile sperante ale FSN-lui. Amic apropiat al lui Adrian Nastase, el era vocea modernitatii intr-un grup altmineri dogmatic, vetust, eterogen si plin de relicve ale “academiei de partid” (unde, de altfel, lucrase si el). Versatil si prompt in replici casante, format ca jurist dar abil integrat in nomenklatura ideologica, Severin a devenit rapid unul dintre oamenii lui Petre Roman. A ajuns ministru al reformei si vicepremier (alaturi de Gelu Voican Voiculescu). A avut prudenta sa nu se amestece in tenebroasele intrigi urzite de Iliescu, Roman si Magureanu, a afisat un fel de independenta care, uneori, chiar era autentica. Cand a cazut guvernul Roman, Severin a invatat regulile jocului in opozitie (mai intai formala, apoi tot mai acuta).

L-a urmat pe Roman si a devenit o figura centrala in PD. Cand s-a format guvernul algoritmat, s-a vazut instalat ministru de externe. A avut un rol important in calmarea frictiunilor romano-maghiare. Apropiat de Sorin Rosca Stanescu, a cazut in maniile conspirationiste ale acestuia. Multe din editorialele sale din “Ziua” erau pline de insinuari, aluzii, intepaturi, ironii gratuite. Convins ca are un destin de lider national si international, a fost tot mai frustrat de ascensiunea lui Traian Basescu. Asa s-a nascut o animozitate transformata cu timpul in manie.Adrian Severin a trebuit sa demisioneze ca ministru de externe pentru ca s-a trezit vorbind lucruri pe care nu le putea proba. “Lista lui Severin” ramane in analele gafelor politice romanesti. Nu stim cine era pe acea lista, dar faptul ca un om politic responsabil p