Cine ar urma să plătească datoria externă, ajunsă la peste 72 miliarde de euro, şi cine o va plăti efectiv?
O asemenea întrebare n-ar trebui pe fond să existe, principiul fiind "cine s-a îndatorat acela plăteşte!". Dar întrebarea se pune pentru că în România lucrurile stau, ca şi în atâtea alte domenii, destul de sucit.
Cu excepţia datoriei statului, altfel reprezentând numai vreo 15% din total, datoria externă a României, evident, datorie privată, este doar angajată din România (şi trece deci în contul României), dar nu aparţine unor entităţi româneşti, fie acestea persoane fizice, fie persoane juridice (firme cu capital autohton). Să fie clar, dacă ar fi fost după entităţile româneşti, România ar fi avut acum o datorie externă derizorie, căci nimeni de prin străinătate nu ar fi dat unor persoane fizice şi juridice private româneşti vreo 60 miliarde de euro, cât trece acum ca fiind datoria privată externă a ţării.
De fapt, cu excepţia absolut derizorie a câtorva credite angajate direct în străinătate de firme cu capital privat românesc (excepţii pure!), toată datoria externă privată ce trece în contul României a fost contractată din România de entităţi străine care n-au altă legătură cu România decât aceea că figurează înscrise juridic aici. În rest, capitalul nu este românesc, decizia se află în altă parte decât în România, iar profiturile după taxele plătite la fiscul român merg aiurea, după cum horărăşte acţionariatul.
Există două componente majore ale acestei datorii angajate de entităţi străine din România. Pe de o parte, este vorba despre datoria angajată în străinătate de filialele multinaţionalelor care acţionează pe piaţa românească şi care este formată din credite contractate îndeosebi de la bănci partenere pe pieţele internaţionale ale societăţilor-mamă din Occident. Pe de altă parte, este vorba despre
