În ajun de Sf. Valentin, cînd deja firmele înţelepte au pornit-o cu tîrgurile de inimioare şi concursurile de urări, mi-a venit să ascult Melodii din Bucureştiul de altădată: un CD cu o selecţie din şlagărele vremii, gen Zaraza, Ionel, Ionelule etc. Mesajele cîntecelor nu numai că s-au potrivit cu sezonul, ci, măcar unele dintre ele, cu un mai vechi (dar veşnic) ideal de-al multora (şi de-al meu, evident) şi de-al multor vremuri, chiar dacă superficial: viaţa afară, în spaţii publice, cu lume, mereu pe drumuri, mereu îndrăgostindu-te... Pînă la urmă, nu-i decît un binecunoscut ideal hedonist, sau "carpe diem", nimic nou în asta, decît, poate, cuprinderea lui într-o postură mai măruntă, mai concretă, deloc cu aspiraţii filozofice. Reflectarea lui în melodia interbelică se face simplu, naiv, descriptiv, pe tonul unei normalităţi idilice, pe care o invidiez. Relaţiile dintre sexe se reduc la obţinerea /sau nu a unei întîlniri, şi la o prelungită ieşire în oraş: " Ce faci astă seară tu / Poţi să-mi dai un rendez-vous / Ca să mergem într-o cîrciumioară / Ne va zice din ţambal / Un ţigan sentimental / Cînd n-o mai fi nimeni în local / Şi în zori, în trăsură / În sfîrşit, fericiţi / Am să-ţi spun iubirea mea". Întregul desfăşurător, cu poezia de rigoare, apare ca un ritual posibil al oricărei zile: o fericire continuă, detectabilă în gesturi mici, învîrtindu-se în jurul sentimentalismului prins în diminutivul "cîrciumioară". Un alt cîntec de pe acelaşi disc fixează ritualul mai strict, în ziua de sîmbătă: "Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seară / Într-o cîrciumioară la şosea (...) / Perechi, perechi amorezaţii stau la masă / Şi nu văd nimic în jurul lor / Guriţe iau de consumaţii, ce le pasă / Dacă-şi fac jurăminte de amor". Sîmbăta devine , în general, ziua "amorezaţilor"; dragostea lor,

însă, este mai curînd un flirt socială şi sociabilă, asociată exteriorului, sho