Poezia a ajuns să fie un alien – şi de aceea foarte puţini o mai recunosc ca atare.

Pentru cei care au învăţat că poezia înseamnă Coşbuc şi Eminescu, ceea ce se scrie acum pare venit de pe o altă planetă. (Cei mai mulţi au rămas chiar la nivelul Coşbuc - Eminescu şi de aceea îl puteau considera cel mai mare poet român contemporan pe unul ca Păunescu.)Poezia nu este singurul domeniu artistic care a evoluat aşa de spectaculos. Lucruri similare s-au întâmplat şi-n artele plastice, şi-n muzică. Numai că artele plastice beneficiază de faptul că tablourile şi sculpturile reprezintă o bună afacere şi astfel interesul pentru ele există, indiferent dacă sunt înţelese sau nu. Pe de altă parte, muzica are avantajul că nu necesită traducere. Cea contemporană este înţeleasă de tot mai puţini oameni, dar, dacă-i aduni din fiecare ţară a lumii pe cei interesaţi de muzica de calitate, obţii un număr rezonabil.

Poezia este, deci, cea mai văduvită artă contemporană. şi asta nu numai la noi. (Cu proza nu se întâmplă acelaşi lucru, pentru că se bazează pe o constantă umană - nevoia de poveste). Încearcă să supravieţuiască prin festivaluri, unde poeţii se întâlnesc ei între ei, prin forme de recitare care se apropie de hip-hop, numite poetry slam, prin asocierea cu muzica sau cu alte arte. În realitate, poezia a ajuns să existe în stare pură numai în poezie - în cei valoroşi, desigur. Ei au rămas, până la urmă, ultima redută unde s-a retras această formă de artă. Tot ei sunt mărturia vie că poezia e ceva foarte frumos. Simona Popescu, cu care vă dăm întâlnire astăzi, reprezintă una din aceste mărturii.