(Apărut în Dilema veche, nr. 182, 5 Aug 2007)
Seceta şi căldurile excesive din aceste zile au devenit subiecte majore în mai toate analizele cotidiene. Se caută explicaţii, vinovăţii, soluţii. Toată lumea se aventurează în ipoteze care mai de care mai hazardate şi încălzirea globală şi tăierea pădurilor au devenit explicaţiile cele mai la îndemînă. Guvernanţii noştri privesc neputincioşi cum vremurile le sînt potrivnice şi denunţă că săraca Românie ar fi de vină, întrucît “are o infrastructură numai pentru vreme bună” (declaraţia unui om politic). Sîntem, aşadar, încă la 1800, “goi” în faţa “furiei dezlănţuite a naturii”?
Mărturiile secolului al XVIII-lea – cronici, însemnări, documente de arhivă – stau dovadă că vremea a fost dintotdeauna “capricioasă”. De la 1701 şi pînă tîrziu către 1800, vremea bună n-a prea fost prezentă prin ţările române. În Transilvania, pentru care documentaţia este mult mai amănunţită, “întîlnim 17 ani cu ierni grele, 46 ploioşi (dintre care 19 cu inundaţii şi 14 cu căderi de grindină) şi 37 ani cu călduri excesive (dintre care 17 secetoşi)*”. Nici în Ţara Românească şi nici în Moldova vremurile nu se prezintă diferit. În Moldova, la 1706 sînt inundaţii, lăcuste şi ciumă, pentru ca 1710 şi 1711 să fie ani bîntuiţi de secetă. Atît de “cumplită” fu seceta că apa devenise un lucru rar şi de mare preţ. Între 1717-1719, seceta şi foametea cuprind toate cele trei provincii. Pentru a uşura poporul, vodă Ioan Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti, cere sultanului anularea unor biruri, după cum scrie cronicarul Radu Popescu: “Într-această vară, era în ţară mare sécetă, şi nu să făcusă pîine mai nimic, ci era mare foamete, cît mulţi oameni muriia de foame, nu numai la ţară, ci şi în Bucureşti, în toate dimineţile să găsiia pă uliţă oameni morţi de foame. Ci cu toate cu acéstea iarăşi salahori şi cară s-au trimis la Odrii (Adrianopol) de
