Îmi place cultura protestului. Îmi plac oamenii vii care trăiesc şi simt pentru o idee. De aceea îmi plac şi cei care de câteva săptămâni se adună în centrul Capitalei. Îmi plac şi cei care au ieşit pe drumul judeţean la Pungeşti.
Consider că în România puterile, fie ele de stânga sau de dreapta, performează doar dacă sunt puse sub presiune. Chiar dacă vorbim de presiune internă sau externă. Altminteri, ele tind să devină discreţionare. Aţi văzut lucrurile astea în primii ani ai mandatului Năstase sau în anii de început ai mandatului Băsescu. Iar acum, în lipsa oricărei opoziţii, doar strada e cea care poate da peste cap unele planuri ale unei puteri cu 70 la sută.
Nu-mi place însă când libertatea protestului deranjează libertatea altor cetăţeni. Aşa că am rămas profund surprins când am aflat că protstatarii anti-RMGC, anti-şist, s-au încolonat să treacă pe sub Arcul de Triumf.
Consideraţi-mă naiv, conservator sau neadaptat timpurilor moderne, dar eu cred că Arcul de Triumf e destinat celor care au luptat cu arma pentru ţara asta. Sau cel puţin asta era destinaţia monumentului atunci când, în 1935, românii au strâns din banii lor 7 milioane de lei pentru reconstrucţia Arcului, fără a se folosi fonduri publice. Eu cred că e unul dintre puţinele simboluri care ne uneşte. O singură dată în an, de 1 Decembrie şi fix la Arcul de Triumf, ne aducem copii, ne strângem mâinile şi avem impresia că aparţinem aceleiaşi naţii.
De asta mi se pare cu totul nelalocul lui să defilezi pe sub Arc susţinând o idee care momentan ne împarte în două. Ar trebui să rămână un privilegiu al celor care ar fi putut să moară pentru ţara asta. Dar poate mă înşel, poate vremurile s-au schimbat.
Nu pot concepe că un om în genunchi, rostind o rugă, poate fi huiduit
Respectul cred însă că e ceva care nu suferă modificări. Şi asta o ştiu cel mai bine manifestanţii no
