Zilele trecute am participat la Viena la "Conferinţa Europa 1989 - divizaţi, 2009 - uniţi", unde am fost invitat să susţin tema "Revoluţia Română în anul libertăţii 1989". Înainte de orice era datoria mea de memorie şi recunoştinţă faţă de camarazii baricadei de la Inter căzuţi sub gloanţele asasine în noaptea de 21-22 decembrie 1989 în timp ce o minune dumneze-iască ne-a ferit pe noi cei care am rămas în viaţă.

Ascultându-mă, unii au spus că au resimţit din nou acea solidaritate născută de Revoluţia Română în Europa. Sugestia organizatorilor era să prezint o imagine a schimbărilor petrecute în 20 de ani de libertate. Am caracterizat această perioadă ca fiind o schimbare dezechilibrată, amplă şi profundă, dar inegală. Imediat după Revoluţie a fost o vreme când a servi oamenii şi ţara era normal. Aşa credeam că trebuie să fie în cele două guvernări pe care le-am condus. Era vorba despre noutatea absolută a libertăţii şi normalităţii. Era absolut necesară o reuşită în viaţa României. Nu mai puteam să stăm agăţaţi de un trecut care era evident că nu are nici sens, nici căutare într-o Europă cu adevărat nouă pentru noi, românii. Guvernarea de atunci, cum cred că şi cea de astăzi, avea menirea să ridice starea oamenilor, să desfiinţeze poverile artificiale politice şi birocratice de pe umerii oamenilor, să cureţe şi să deschidă căile fiecărui om care-şi croieşte drumul în viaţă, să asigure tuturor o şansă fără piedici, o şansă corectă în adeseori greaua cursă a vieţii. Am avut bucuria să mă reîntâlnesc cu cancelarul Austriei din 1990, Franz Vranitzky, cu care urma, la 25 septembrie 1991, să lansăm la Viena "Pactul pentru Dunăre". Dar ştiţi şi dumneavoastră că la acea dată Guvernul României era asaltat cu sălbăticie de "echipe" de mineri care erau mânaţi să năruie lucruri construite cu multă dăruire şi competenţă.

În cadrul conferinţei amintite