Lumea occidentala moderna traieste profunda si inca nerezolvata dilema a granitei dintre ceea ce trebuie dezvaluit marelui public si ceea ce tine de intimitate, de sfera privata.
Lady D a murit hartuita de zeci de paparazzi, care voiau neaparat o fotografie speciala, cat mai semnificativa si cat mai bine platita. Meseria de paparazzo e la mare pret si nu de ieri de azi. Ca si meseria de a asculta telefoanele, de a urmari, de a da in vileag lucruri care sa incite, sa faca deliciul publicului, sa starneasca, la urma urmei, scandal. Caci, in ciuda protestelor celor ce se declara morali si superiori, cititorii de gossip sunt din ce in ce mai multi si apartin cam tuturor categoriilor social-profesionale.
Cunosc oameni fini, intelectuali de rasa, morti de curiozitate sa afle cine cu cine si de ce. Uitatul pe gaura cheii nu este doar apanajul coafezelor, cum sunt tentati unii sa creada; dimpotriva, impachetat in cuvinte elegante, a devenit politica de stat mai peste tot. Ce e in cazul asta legal si ce e ilegal? Cat din ceea ce afli trebuie sa ajunga sub ochii opiniei publice? Si, mai ales, cat santaj se ascunde in spatele operatiunilor de asa-zisa informare a cetatenilor? Italia, spre exemplu, e zguduita zilele acestea de o poveste ajunsa pe mana procurorilor, in care sunt implicati facatori de imagine, fotografi, impresari care au pus la punct o masinarie infernala de santaj. In vizor nu sunt doar dive de trei lei, cantarete sau actrite care ar da orice sa fie sub reflectoare, ci oameni de afaceri si oameni politici.
Santajati cu fotografii trucate sau nu, cu benzi audio, cu inregistrari video si cate si mai cate, plini de bani fiind si tinand la imaginea lor, personajele in cauza se pare ca au platit sume exorbitante ca sa nu rasufle in presa. Uneori, provocatorii santajului s-au tinut de cuvant, alteori nu. Adica te poti trezi si dat la presa, si cu