În lexicul religios – în genere conservator – conotaţiile create de uz sînt extrem de puternice. Tocmai de aceea e interesant de observat cum este folosită această terminologie (nu foarte rigidă) pentru a vorbi de alte confesiuni şi de alte religii decât acelea dominante în interiorul unei culturi date. În linii mari, sînt posibile două mişcări opuse: o tendinţă de subliniere, de amplificare a diferenţelor, manifestată prin alegerea unui lexic riguros asociat religiei evocate, chiar prin preluarea unor cuvinte străine (denumirile în limba de origine) – şi una de atenuare a divergenţelor, de punere în prim plan a asemănărilor, prin folosirea – chiar improprie – a terminologiei cu care ascultătorul sau cititorul e obişnuit: cea a religiei sale. În momentul de faţă, zona cea mai sensibilă - sub influenţa evenimentelor politice internaţionale - este cea care priveşte modul de prezentare a islamismului: există pe de o parte tendinţa de a-l asocia cu terorismul, de a-l vedea ca alteritate faţă de tradiţiile europene, pe de alta o anume familiaritate, o experienţă a convieţuirii (mai puternică, se pare, în discursului estic decît în cel occidental). Totdeauna interesant şi semnificativ rămîne şi felul în care sînt descrise tradiţiile iudaice. În cele ce urmează, excludem din discuţie textele dogmatice sau propagandistice, pentru a ne opri asupra discursului jurnalistic: cel mai potrivit indicator al mentalităţilor, stereotipurilor, tendinţelor generale dintr-un anumit moment istoric. În jurnalism, fiecare dintre cele două tendinţe pomenite se poate asocia cu strategii caracteristice de captare a cititorului: sublinierea diferenţelor dintre religii amplifică latura spectaculoasă, inedită, pitorească a articolului de ziar; atenuarea diferenţelor, în schimb, sporeşte gradul de accesibilitate al textului şi activează interesul publicului, întotdeauna mai mare pentru lucru