E şi o presiune, înţeleg, foarte grea, a tradiţiei: zeci de ani am avut parte de şefi aroganţi, clauze şi chichiţe birocratice întrupate, oameni inculţi, de fapt, dar cu un impecabil instinct al supravieţuirii.
Nu mi-l pot imagina tocmai bine Dumitru Crudu, aşa bonom cum e (şi părând, în plus, cam distrat, absorbit veşnic de ceva adânc lăuntric – condiţia omului care are mereu de procesat ceva), pe post de şef, fie şi la o bibliotecă. Sigur, memoria (culturală!) ne scoate pe dată, într-un elan inconştient de legitimare, figura lui Eminescu, bibliotecarul. Avem, adică, o ascendenţă, un model îndepărtat, ne putem revendica de la el şi ipostaza celui în cauză capătă astfel doza, poate infinitezimală, dar absolut indispensabilă, de verosimilitate. Dar şi la faţa locului, am impresia, ar trebui să mă pişc spre a-mi suprima orice dubii, fiindcă Dumitru, repet, din câte am apucat să-l cunosc (şi să-l urmăresc! – lansările de carte, întâlnirile cu cititorii oferindu-ţi prin ele însele o asemenea posibilitate, ca tip de spectacol implicit de personalitate), e antipodul întruchipat al, cum să spun? – şefului generic. Mai întâi că umblă precum CTP (comparaţia îmi vine singură sub taste): costumat slobod, pe un principiu exclusiv al confortului. Nu tu cravată, blugi aleşi să nu stingherească mersul (ca şi orele nenumărate la masa de scris!), nici pe departe sacou. În stradă, probabil (ca să mă închipui un bodyguard ad-hoc), îl pierzi din prima clipă, se disimulează instantaneu în peisaj. Poartă un fel de barbă aproximativă, în stadiu incipient, de o vagă (deci studiată!) neglijenţă. Nu-l văd şi pace prezidând o şedinţă de planificare: D. C. e tot ce poate fi mai neconvenţional, id est mai firesc în acest sens. E şi o presiune, înţeleg, foarte grea, a tradiţiei: zeci de ani am avut parte de şefi aroganţi, clauze şi chichiţe birocratice întrupate, oameni inculţi, de fapt