- Social - nr. 216 / 2 Noiembrie, 2002 Azi, cand pe zi ce trece tot mai puternica este senzatia ca "Zidul Berlinului" se muta pe Prut - cum, cu durere, se exprima prietenul si poetul basarabean Nicolae Dabija -, dupa acel sfarsit tragic, din noaptea de 30 octombrie 1992, ora 2,30, venit ca un trasnet din senin, din smoala sortii intunecate de la Cosereni-Ialomita, de acolo, din corul ingerilor lui Dumnezeu, unde se afla, Doina si Ion Aldea Teodorovici ne saluta prin cantecele lor, lasate noua mostenire. Prima oara i-am intalnit - momentul este cuprins in cartea "Prezent!" - intr-o insorita zi de mai, dupa evenimentele tragice de la Targu-Mures. Erau si eram mai tineri, mai frumosi si mai fericiti. Si imediat am avut impresia ca, prin ei, mi-am gasit inca doi frati si o sora. Atunci, in salonul pentru primiri oficiale de la Grand (o, tempora!), a rasunat imnul (scris de poetul si prietenul Grigore Vieru), inchinat Transilvaniei, pe care cei doi mari artisti ai vremii, veniti anume din Basarabia, acea inima de copil din afara Romaniei, doreau sa-l cante, pentru prima oara, aici, la Targu-Mures, devenit Capitala a suferintei romanesti. Inganand, ca intr-o melopee, parca, versurile lui Nicolae Dabija: "Doru-mi-i de Dumneavoastra, / Ca unui zid de-o fereastra!", ei aduceau mesajul miscarii de eliberare, din anii 1987-1989, cand, in sfarsit, fratii basarabeni simteau inaltarea, pe aripile libertatii si ale descatusarii, in fata tancurilor rusesti. Cantand cantece din repertoriul marilor artisti Doina si Ion Aldea Teodorovici - compozitor de geniu - si din "Cenaclul Flacara" condus de poetul Adrian Paunescu, tinerii, mai ales, simteau apropiata, dorita si visata descatusare. Deodata, usa incaperii s-a izbit, cu zgomot, de perete. Peste fericita intamplare a acelei seri, a rasunat, ca un tunet, vocea neintrecutului "menestrel la Curtile Domnului" - Tudor Gheorghe. Nimic r