Mircea Cărtărescu a cunoscut, în paralel, și gloria, dar și o feroce contestare. Sute de critici mai mult sau mai puțin anonimi, dar foarte înverșunați, declară sus și tare că, deși nu l-au citit (și nici n-au de gînd), nu dau doi bani pe el. E o făcătură, e umflat cu pompa, un politruc în solda președintelui. Totul pleacă – cum altfel? – de la opiniile sale politice. Ce-o fi avînd sula cu prefectura, numai acerbii formatori de opinie și blogări știu. Iată ce declară poetul într-un recent interviu: "Am fost eliminat din viața publică de la noi cu o brutalitate securistică, și nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel" și "Nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nici o legătură cu viața publică românească și nici nu vreau să mai am". Foarte mulți dintre suporterii, admiratorii și prietenii lui s-au întristat. Au văzut în asta încă un triumf al detractorilor, chit că se cheamă Roncea ori Gâdea. Și o dovadă de nerecunoștință.

Dar Cărtărescu nu e nici om politic, nici persoană publică. El n-are de dat seamă pentru părerile și pentru viața lui. E scriitor. Dacă se simte singur și pieziș, nu trebuie să se prefacă nepăsător și rece. Dimpotrivă, exact ca în cărți, are datoria să vorbească așa cum simte, chit că ne place, chit că nu, chiar dacă pare nedrept. Poetul, doamnelor și domnilor, nu e om. "Pentru artist femeia nu-i femeie / ci mai degrabă seamănă-a bărbat / căci harul lui abia atunci scînteie / cînd de-un surîs se lasă fecundat." Surîsul lui Mircea Cărtărescu e un rictus. Aș da orice să mai rîdem, ca în tinerețe, de prostia lumii.

Mircea Cărtărescu a cunoscut, în paralel, și gloria, dar și o feroce contestare. Sute de critici mai mult sau mai puțin anonimi, dar foarte înverșunați, declară sus și tare că, deși nu l-au citit (și nici n-au de gînd), nu dau doi bani pe el. E o făcătură, e umflat cu