Partidul Comunist si liderul sau au adus Moldova intr-o situatie de impas. Refuzad cu obstinatie implicarea Occidentului in rezolvarea crizei transnistrene prin schimbarea formatului de negocieri si amplasarea de trupe pacificatoare sub mandat ONU, NATO sau OSCE in regiunea separatista, comunistii au redus drastic marja de manevra a Republicii Moldova. Doar in ultimele luni, dupa esecul planului Kozak si pronuntarea sentintei CEDO, guvernantii moldoveni au admis, cu jumatate de gura, necesitatea unor schimbari calitative, insa era deja prea tarziu. Santajul Tiraspolului s-a dovedit mult mai eficace decat au putut-o prevedea consilierii prezidentiali de la Chisinau, retribuiti generos din buzunarul contribuabilului pentru a furniza expertize intelepte "primei persoane in stat". A te stropsi la Smirnov, a ameninta cu sanctiuni economice, fara sa dispui de solutii alternative in cazul unor represalii similare din partea Tiraspolului si fara a-ti asigura un sprijin in Occident comparabil cu sustinerea de care se bucura separatistii la Moscova, inseamna a lasa Moldova prada haosului si a o aduce in pragul unui nou razboi. Primele victime ale acestei conjuncturi incendiare au devenit, din nou, copiii si profesorii romani din Transnistria, ramasi complet descoperiti in fata agresiunii separatiste. Regimul de la Tiraspol a lucrat consecvent, de cand si-a proclamat asa-zisa neatarnare, pentru a-si consolida capacitatea de rezistenta.

Republica Moldova, dimpotriva: s-a autosubminat cu un fel de patima sinucigasa, pe care doar o comunitate debusolata, lipsita de convingeri si de constiinta propriului interes national o poate manifesta. Ajunge sa parcurgem cu ochii mintii traiectoria postsovietica a statului dintre Prut si Nistru, succesiunea guvernelor si a presedintilor sai, initiativele de politica externa (mai bine zis absenta acestora) si stramtorarea libertatilo