Nu am văzut decât câteva dintre spec­ta­colele Centenarului Caragiale, dar nu ezit să fac o afirmație care, sunt sigur, stă în picioare și în fața celor care au urmărit mai multe decât mine: astăzi, punerea în scenă a unei piese a „mult-iubitului“ nos­tru nenea Iancu nu mai înseamnă pentru un regizor asumarea unui lăudabil efort de apropiere și de inedită iluminare a bo­găției semantice și ideatice a textului - pre­misa de la care se pleacă, ca o condiție sine qua non, ține de intenția progra­ma­tică a acestuia de a disloca din țâțâni și a transla lumea autorului până la data calen­daristică la care are loc repre­zentația. Acest pasaj prin timp nu se face cu o fi­rească grijă de a produce cât mai puține stricăciuni produsului original, din con­tră: cu cât matricea este tot mai greu re­cognoscibilă, cu atât „victoria“ de­mon­stra­ției contemporaneității ilustrului sărbătorit este mai zgomotos sărbătorită. Ce ni se propune în locul a ceea ce unii dintre noi credeam că înseamnă lumea lui Caragiale? Imaginile redundante și de­zolante ale realității în care trăim astăzi, de care ne-am săturat până la lehamite, în care intriga și personajul caragialian res­piră ca peștele în apă. Am ajuns să ni se ofere parafraze ale textului clasic, în care autorului nu i se mai recunoaște nici măcar iscusința de-a fi găsit titlul cel mai potrivit pieselor pe care ni le-a lăsat spre amară delectare și inutilă reflecție. E ne­voie ca, după o sută de ani, un binevoitor să se aplece cu milostivenie și să-i pună în bună-ordine paginile și să le numească cum îi trece lui cel mai bine prin minte. Halal!

Rândurile mai mult amare decât severe de la începutul acestor notații nu sunt în mod special provocate de O scrisoare pier­dută, spectacolul Naționalului craiovean pus în scenă de Mircea Cor­niș­teanu, om căruia în niciun caz nu i s-ar putea reproșa vreodată indiferență sau dra­goste