Jocul de-a stînga-dreapta a ajuns şi la vîrful societăţii. În vîrtejul din ultimele săptămîni, puţini au dat atenţie faptului că preşedintele Băsescu, atunci cînd a vrut să-l desfiinţeze definitiv pe doctorul Arafat, l-a acuzat, cu zîmbetul său prevestitor de rele, de... stîngism. Că cele afirmate de domnul Arafat nu sînt nici de stînga, nici de dreapta, ci pur şi simplu de „bun-simţ“ a demonstrat-o cît se poate de clar colegul nostru Cristian Ghinea, care numai de simpatii secrete de stînga nu poate fi bănuit. Nu mai este deci cazul să revenim.
Ce-a vrut atunci să spună preşedintele nostru?
În gura sa, sentinţa a vrut să sune cam ca aceea de comunism în gura lui Truman, plus nota personală de jovialitate marinărească: un trădător „de stînga“ s-a infiltrat în rîndurile Guvernului (devenit astfel, implicit... de dreapta). De fapt, etichetarea de „stîngist“ era mai mult o înjurătură.
Dar ce înseamnă de fapt înjurătura şi la ce slujeşte ea?
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulRădăcinile – ca şi funcţiile ei sociale – se întind de la maimuţă la Dumnezeu, trecînd (cum altfel?) prin limbă. Astfel, etologia umană ne atrage atenţia că primatele mascule urinau şi defecau în faţa rivalilor pentru a le arăta dispreţul şi superioritatea în lupta lor pentru dominaţie. Tot repertoriul general uman de înjurături scatologice n-ar fi tocmai departe de aceste origini. La extrema cealaltă, actul de „injuriare“ (de la justus/ injustus/injuria) avea rezervate anumite zile în calendarul roman, cînd oamenilor le era permis să-şi „înjure zeii“, un fel de rit de răsturnare precum carnavalurile de mai tîrziu („digitus impudicus“, de pildă, pe care şi-l arată astăzi şoferii nervoşi, în chip de înjurătură, este o „descoperire“ romană – ne aminteşte Adrian Majuru). În continua
