Vasile Voiculescu este un scriitor atipic în literatura română, cu un destin care ar putea fi oricând subiectul unui roman şi căruia episodul puşcăriei comuniste i-a conferit aură de martir. Despre opera lui, despre romanul „Zahei Orbul" şi despre locul pe care-l ocupă astăzi în literatura română, am stat de vorbă cu criticul Roxana Sorescu, cea care semnează prefaţa ediţiei ce apare astăzi în colecţia Biblioteca pentru toţi.•Jurnalul Naţional: Care e prima imagine care vi se deschide dinainte atunci când auziţi numele lui Vasile Voiculescu?
Roxana Sorescu: Un bătrân pe un pat de spital. A fost operat în ultimul moment, se află între viaţă şi moarte, medicii îi dau puţine şanse de supravieţuire. El alege viaţa, se con-centrează în inimă şi scrie un sonet de dragoste, în care oferă celui iubit nemurirea prin artă. Cel iubit va primi foarte târziu sonetul şi nu se ştie dacă îi va înţelege mesajul.
• Cum aţi descrie universul lui Voiculescu?
Întreaga operă literară a lui Voiculescu (în versuri, în proză, dramatică), ca şi întreaga lui viaţă, ilustrează o singură temă: strădania omului de a-şi îmbunătăţi condiţia, de a se construi pe sine astfel încât să se poată integra în fluxul energiei universale.
•Ce loc ocupă, din punctul dumneavoastră de vedere, Vasile Voiculescu în literatura română astăzi? E cel pe care-l merită?
Voiculescu fiind un scriitor arhetipal este mai puţin legat de temporalitate decât alţii. Dar felul în care este receptat astăzi mi se pare destul de grăitor pentru tipologia, ca şi pentru situarea criticii literare în contemporaneitate. Voi începe cu aceia care, făcându-i mici concesii, nu-i acceptă opera. Cel dintâi care i-a negat povestirile („Zahei Orbul" nu apăruse încă), imediat după apariţia lor, la mijlocul anilor ‘60, când aproape toţi criticii cu autori
